10 acte de TRĂDARE care ne-au marcat istoria

foto: businessinsider.com

Cum ar fi arătat oare istoria fără trădători şi trădări? De la Burebista la Mihai Viteazul şi până la Tudor Vladimirescu, istoria noastră e presarată cu evenimente tragice, în care rolul principal a fost jucat de personaje fără scrupule care, prin josnicele lor fapte, au schimbat mersul istoriei şi soarta românilor.

Prăbuşirea celui mai mare rege dac: Burebista

În vremea lui Burebista, care a domnit pe la jumătatea secolului I î.Hr., statul dac a ajuns în culmea puterii sale. În urma victoriilor repurtate de acest rege, statul dac – cu capitala la Argedava – a ajuns să se întindă pe un teritoriu imens, cuprins între Alpii nordici, Munţii Balcani, Marea Neagră şi Nistru. Până şi împărtul roman Cezar se temea de marea putere a regelui dac şi, în jurul anului 44 î.Hr., pregătea un război împotriva lui. A murit însă – asasinat, după cum se ştie, în urma unui complot – înainte de a apuca să pornească spre regatul dac.

Şi, la puţin timp după aceea, tot unei conspiraţii i-a căzut victimă şi Burebista. Nobilii nemulţumiţi de puterea şi autoritatea sa au complotat pentru a-l înlătura. Odată cu dispariţia lui, imensul regat dac s-a destrămat, spărgându-se în mai multe bucăţi pe care cei care uneltiseră spre a-l doborî pe Burebista şi le-au împărţit între ei.

Vlad Ţepeş: trădat de propriul său frate

Vlad Ţepes a ocupat tronul Valahiei în 1456 cu ajutor maghiar. Şi-a consolidat stăpânirea nimicind mai mulţi pretendenţi care voiau să-i ia domnia şi a băgat spaima atât în susţinătorii acestora, cât şi în turci. După căţiva ani, a refuzat să mai plătească turcilor tribut şi a macelărit armata otomană care fusese trimisă să-l pedepsească – aproape 25.000 de oameni. Astfel provocat, sultanul Mahomed al II-lea a ridicat, în primăvara anului 1462, o oaste numeroasă, cu care a pornit spre Dunăre. După o serie de ciocniri care au pricinuit turcilor mari pagube şi după celebra incursiune nocturnă a lui Ţepeş în tabăra turcească, şi ea soldată cu mulţi morţi din rândul otomanilor, era limpede că Înalta Poartă era departe de a putea rezolva problema pe calea armelor.

S-a folosit, deci, de calea complotului, găsind un aliat chiar în persoana lui Radu cel Frumos (fratele bun al lui Vlad Ţepeş) care uneltise fără scrupule împotriva propriului său frate. Sultanul l-a numit pe Radu cel Frumos domn al Munteniei şi mai mulţi boieri au trecut de partea lui, speriaţi, pesemne, de firea aprigă a lui Ţepeş şi dornici să aibă un domn mai uşor de manipulat. Ţepeş s-a retras în Ardeal (în 1462), aşteptând sprijin de la Matei Corvin. Dar, deşi acesta a ridicat o armată pentru a-i veni în ajutor, în cele din urmă, ajutorul n-a mai ajuns: i s-a pus capăt printr-o intrigă a inamicilor lui Ţepeş (probabil saşi din Braşov, cu care Ţepeş avusese, cu câţiva ani în urmă, nişte conflicte datorate faptului că braşovenii sprijiniseră câţiva pretendenţi care urmăreau să-i ia locul pe tronul Valahiei. Drept represalii, Ţepeş a executat mai mulţi saşi şi a atacat Brasovul şi câteva sate săşeşti).
Lui Matei Corvin i s-au prezentat scrisori – false, consideră istoricii – , scrise, chipurile, de Vlad Ţepeş, scrisori din care rezultă că voievodul era gata să se supună sultanului Mahomed al II-lea şi să-l ajute, apoi, să cucerească şi Ardealul. Matei Corvin a luat de bune aceste informaţii şi, în loc de a-l ajuta pe Vlad Ţepeş să-şi recapete tronul uzurpat, l-a bagat la închisoare, la Buda, unde Ţepeş a rămas timp de peste zece ani. Abia în 1476 şi-a recăpătat tronul, pentru foarte scurt timp.

Asasinat de cei care ar fi trebuit să-l apere: Radu de la Afumaţi

Radu de la Afumaţi a domnit în Ţara Românească între 1522 şi 1529, cu mai multe întreruperi de câteva luni, care arată că ţara trecea atunci printr-o perioadă de mari tulburări: numeroşi pretendenţi îşi disputau tronul şi, după cum balanţa norocului înclina de partea unuia sau a altuia, ei stăpâneau pentru puţină vreme Valahia, pentru ca apoi să fie răsturnaţi şi înlocuiţi. Timp de căţiva ani, Radu de la Afumaţi a reuşit, de fiecare dată, să-şi doboare rivalii, astfel ca, în această perioadă, stăpânirea asupra Ţării Româneşti i-a aparţinut în cea mai mare parte a timpului. Dupa ce, iniţial, se opusese turcilor, el a înţeles, în cele din urmă, că pentru a domni trebuia să aibă sprijinul Înaltei Porţi otomane. Susţinut de turci şi de neamul Craioveştilor, o puternică familie de boieri din Oltenia, el a ocupat, în cele din urmă, tronul Valahiei, pe care l-a păstrat până în 1529.

Şi aici i se încheie povestea – şi totodată viaţa. Tragicul său sfârşit e descris în chip impresionant de istoricul Constantin C. Giurescu; să-l cităm: „Recunoscut de turci şi sprijinit de Craioveşti, Radu ar fi putut domni vreme îndelungată dacă nu cădea victimă a unui complot ticălos. Spre sfârşitul anului 1528, o sumă de boieri […] nemulţumiţi probabil de influenţa puternicei familii de peste Olt, se ridică împotriva domnului. Acesta, surprins, neavând la îndemână oastea spre a li se opune, e nevoit să fugă. […] pe drum, însă, boierii îl ajung la Râmnicu Vâlcea şi, nerespectând nici lăcaşul dumnezeiesc în care Radu se refugiase, îl ucid în bisericuţa de pe dealul Cetăţuii, sub ochii îngroziţi ai preotului [….] S-a întâmplat această mizerabilă crimă – unică prin imprejurările ei în istoria noastră – în ziua de 2 ianuarie 1529; ea pune în lumină cea mai urâtă boierimea munteană din acea vreme.”

Trădat de boieri: Petru Rareş

Domn al Moldovei în două rânduri, 1527-1538 şi 1541-1546, Petru Rareş, fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare, a pierdut tronul celei dintâi domnii din pricina unui complot al boierilor. Pentru a fi drepţi, trebuie să recunoaştem că Petru Rareş însuşi, extrem de ambiţios, măcinat de dorinţa de a cuceri posesiuni cât mai întinse (printre altele, a încercat să cucerească Ardealul), a trecut de mai multe ori dintr-o tabără în alta, în chipul cel mai nestatornic, aliindu-se cu cine i se părea lui mai prielnic în acel moment. În 1538, Petru Rareş a văzut Moldova atacată simultan de turci, tătari şi poloni. Iniţial, soarta i-a fost favorabilă domnitorului. I-a înfrânt pe tătari la Ştefăneşti şi a încheiat un armistiţiu cu polonii, cărora le-a înapoiat regiunea Pocuţia (care făcea obiectul unor neînţelegeri rămase nesoluţionate de multă vreme, între moldoveni şi poloni; Petru Rareş o ocupase în 1530).

Dar invazia turcească, sub conducerea lui Soliman Magnificul şi care luase aspectul unei expediţii de pedepsire, nu a putut fi oprită. Iar domnitorul nu s-a putut bizui pe loialitatea boierilor şi asta l-a facut să piardă domnia. Boierii, poate nemulţumiţi de firea dificilă a voievodului, poate temându-se de represaliile care s-ar fi abătut asupra lor în cazul unei victorii a turcilor (victorie foarte probabilă, dată fiind superioritatea lor numerică) l-au părăsit pe domnitor, au refuzat să lupte şi s-au închinat lui Soliman. Acesta a numit un alt domn (Ştefan Lăcustă) şi a smuls Moldovei două bucăţi zdravene din teritoriu – Tighina şi Bugeacul. Petru Rareş a fost nevoit să fugă şi, după multe peripeţii, a reuşit, cu ajutorul unor pescari, să ajungă în Ardeal. În 1541, după ce ceruse iertare lui Soliman, mersese personal la Constantinopol să-şi pledeze cauza şi împărţise daruri imense, şi-a recăpătat tronul. După încă vreo câţiva ani de încercări războinice (încercase să cucerească iarăşi Ardealul), soldate însă cu eşecuri, ambiţiosul voievod s-a stins, de boală, în 1546.

Singur împotriva Imperiului Otoman: Ioan Vodă Viteazul

Ioan Vodă Viteazul, numit şi Armeanul (mama sa fusese armeancă) sau, mai târziu, Ioan Voda cel Cumplit, era strănepot al lui Ştefan cel Mare. Unele cronici vechi îl prezintă ca pe un tiran, dar istoricii moderni îi fac un portret mai măgulitor, recunoscându-i marele merit de a se fi împotrivit turcilor şi afirmând că era foarte îndrazneţ şi viteaz, fiind, de aceea, foarte iubit de soldaţi şi de popor dar, din păcate, nu şi de boierime şi cler. Pentru numeroşii boieri intriganţi, un domn cu o fire aprigă nu era un conducător comod, după cum nici pentru acesta veşnicele sforării şi comploturi ale dregătorilor nu erau uşor de suportat. Ioan Voda a ales să fie aspru cu boierii şi mai îndurător şi grijuliu cu cei din păturile de jos, care aveau mult mai multă nevoie de ocrotire.

El obţinuse tronul Moldovei în 1572 – unde se obţinea la acea vreme, adică de la turci -, cu ajutorul averii strânse în tinereţe, când făcuse negoţ cu pietre scumpe. În 1574, însă, turcii i-au cerut să dubleze suma plătita drept tribut. Ioan Vodă a convocat Divanul şi i-a convins pe boieri să se împotrivească cererii sultanului. Situaţia politică era de aşa natură, încât voievodul n-a putut găsi alţi aliaţi decât cazacii zaporojeni – o populaţie din zona Nistrului – care i-au trimis în ajutor o ceată de 1.200 de oameni. Cu ei şi cu armata sa de moldoveni, Ioan Voda a pornit războiul împotriva turcilor. După un şir de victorii răsunătoare ale domnitorului moldovean, care l-au înspaimântat pe sultanul Selim, acesta a trimis împotriva lui o armată zdravănă, alcătuita din turci cărora li se adăugaseră tătari şi valahi. Aceştia din urmă doreau să-l înlăture pe Ioan Voda pentru a-i da tronul unui pretendent, Petru, frate cu domnitorul valah Alexandru.

Ioan Vodă se instalase la Huşi, de unde putea veghea mai bine asupra graniţelor. Aflând de venirea turcilor, domnitorul trimise pe pârcălabul Sucevei, Ieremia, în fruntea unei avangărzi, să-i impiedice pe turci să treacă Dunărea şi să-l ţină la curent cu evoluţia situaţiei. Trimisul, însă, despre care se spune că ar fi fost plătit de duşmani cu 30.000 de galbeni, l-a înşelat pe domnitor: i-a spus că ajunsese prea târziu pentru a-i opri pe turci şi că aceştia ar avea o armată destul de mică. A fost prima trădare. Pe baza acestor informaţii false, – în lipsa altora mai exacte – Ioan Vodă a pornit împotriva otomanilor. Bătălia s-a dat la Obluciţa, „lângă iezerul Cahulului”. Poate ar fi avut, totuşi, şanse să învingă, dacă n-ar fi survenit o a doua şi apoi o a treia trădare. În ajunul bătăliei, o parte dintre boieri, avându-l în frunte pe marii vornici Murgul şi Bilai, au trecut de partea turcilor, iar a doua zi, când se dădu semnalul atacului, „Boierimea moldoveană, în frunte cu Ieremia Pârcălabul, pleca steagurile şi, punând cuşmele în vârful sulitelor şi săbiilor, trecu şi ea de partea duşmanului” (Constantin C. Giurescu, Istoria românilor).

Lupta a fost cumplită; după trei ciocniri soldate cu numeroşi morţi în ambele tabere, Ioan Voda s-a retras pe un deal, în satul Roşcani, unde a fost înconjurat de turci. Nemaiputând rezista asediului, din pricina lipsei de apă, Ioan a hotărât să se predea. Atat Ahmed Paşa, comadantul oştii turceşti, cât şi Petru, pretendentul la tronul Moldovei, au jurat solemn că vor cruţa viaţa tuturor cazacilor şi moldovenilor. Dar, odată ajuns în cortul căpeteniei turcilor, Ioan Vodă a fost înjunghiat, apoi i s-a tăiat capul, iar trupul lui, legat de două cămile, a fost rupt în bucăţi. Ostaşii care rămăseseră alături de el au fost măcelăriţi.

Petru Cercel, frumosul aventurier din Apus

Scurta şi palpitanta carieră voievodală a acestui prinţ neobişnuit, apariţie însolită în galeria domnitorilor care s-au perindat pe tronul Munteniei, s-a sfârşit cu o încercare de fugă. De scăpat a scăpat cu viaţă, pentru moment, dar trădarea însoţitorilor săi – propriile sale gărzi, în care avusese deplină încredere – i-a retezat şansele de a recăpăta domnia. Instalat pe tronul Ţării Româneşti în 1583, după ce câştigase „cursa” pentru domnie învingându-şi potrivnicul – pe Mihnea, zis mai apoi Turcitul – Petru Cercel şi-a început „mandatul” sub auspicii bune. Şi-a aşezat curtea la Târgovişte, a investit în îmbunătăţiri edilitare şi înfrumuseţări arhitecturale ale oraşului, a adus cu el un suflu de Renaştere occidentală şi totul părea să prevestească o epocă de linişte şi progres. Dar datoriile făcute pentru a procura banii cu care îşi cumpărase tronul l-au determinat să pună biruri mari, care au împovărat poporul, iar ciocnirea dintre concepţiile sale moderne, occidentale şi tradiţionalismul boierilor autohtoni l-au făcut să intre în conflict cu aceştia.

În 1585 – după mai puţin doi ani de domnie -, aflând că urma să fie măzilit, Petru Cercel şi-a adunat averea strânsă şi a pornit spre Transilvania. Dar a fost trădat chiar de oamenii din escorta sa: aceştia i-au furat bogăţiile, iar fugarul, lipsit de sprijin, a fost arestat şi închis. Câţiva ani mai târziu, după ce evadase din închisoare, a „candidat” din nou pentru domnie dar, lipsit de sprijin, a pierdut competiţia în favoarea fostului sâu inamic, Mihnea, care, sprijinit de ambiţioasa lui mamă, a izbutit să domnească, în total, de trei ori, iar după ultima măzilire, pentru a scăpa cu viaţă, a trecut la mahomedanism, rămânând în istorie sub porecla de Mihnea Turcitul.

Mihai Viteazul: puternicul şi temutul voievod al celor trei ţări româneşti

În vara anului 1600, puterea lui Mihai Viteazul ajunsese la apogeu: el stăpânea acum toate cele trei trei ţări româneşti, iar această izbândă îl făcuse pe cât de celebru, pe atât de respectat în Europa. Cu atât mai tragică pare prăbuşirea sa, cu cât a venit foarte curând după acest moment de glorie. După opinia istoricului Constantin C. Giurescu, „Cauzele căderii lui Mihai au fost, pe de o parte, răscoala nobililor ardeleni şi înţelegerea lor cu generalul imperial Basta, pe de altă parte, duşmănia polonilor.”

În 1601, după mai multe neînţelegeri şi reconcilieri – de formă – cu generalul Basta, după mai multe confruntări cu nemeşii unguri din Ardeal, se punea din nou problema stăpânirii acestui teritoriu. Şi, aici, Mihai Viteazul a fost prins – şi a devenit victimă – în jocul de interese al marilor puteri şi al reprezentanţilor acestora. Iată cum s-au succedat evenimentele, după descrierea istoricilor:
„La Turda, Mihai hotărî să-şi despartă armata de aceea a lui Basta; voia să plece mai degrabă la Făgăraş, spre a-şi vedea soţia şi copiii. Această despărţire însemna însă pentru domnul nostru libertatea de initiaţivă. Basta, care ştia că imperialilor le convenea mai mult o stăpânire directă asupra Ardealului, iar nu prin intermediul unei personalităţi atât de puternice, deci greu de mâniat, cum era aceea a lui Mihai, se hotărî să împiedice – prin orice mijloace – o asemenea libertate. În zorii zilei când voievodul trebuia să plece spre Făgăraş, la 9/19 august 1601, el trimise un detaşament de trei sute de germani şi valoni, aceştia din urmă comandaţi de ofiţerii Jacques Beauri şi Mortague. Aveau ordin să-l aresteze pe Mihai, iar dacă se opune, să-l ucidă. Aşa se şi întâmpla. Intrând în cortul domnului, Beauri îi spuse: „eşti prins”. Mihai rosti un singur cuvânt: „ba”, şi dădu să pună mâna pe sabie. În aceeaşi clipă însă, un valon îl împuşca, un al doilea îi străpunse pieptul, alţii îl loviră cu halebardele”.

Şi astfel, printr-un asasinat mârşav, s-a incheiat scurta şi glorioasa cariera de domn şi cuceritor a lui Mihai care a lăsat, totuşi, în urmă, o imensă speranţă: aceea că unirea celor trei ţări româneşti e un fapt realizabil. Aveau să treacă mai mult de trei veacuri până să se întâmple din nou dar, în tot acest timp, nădejdea a fost hrănita şi de faptul că, odinioară, cineva arătase că se poate.

Lunga domnie şi tragica prăbuşire a lui Constantin Brâncoveanu

Una dintre cele mai lungi domnii din istoria Valahiei, cea a lui Constantin Brâncoveanu, domnie întinsă pe 25 de ani, s-a sfârşit în chip groaznic, cu măzilirea, torturarea şi ucidera domnitorului de către turci – care, totuşi, îi făgăduiseră domnia pe viaţă – şi aceasta în urma intrigilor viclene ale propriilor sale rude. Brancoveanu a avut o domnie cu puţine lupte, datorită, în cea mai mare parte, diplomaţiei sale graţie căreia a reuşit mult timp să păstreze un echilibru sănătos între pretenţiile turcilor – cei de care depindea menţinerea lui pe tron – şi interesele Apusului creştin, care dorea să-şi extindă influenţa spre Răsărit.
Jonglând abil cu relaţiile diplomatice cu toate marile puteri care îi ameninţau ţara, plătind turcilor ceea ce îi cereau, dar cultivând şi relaţiile cu vestul, Brâncoveanu a reuşit să menţină Ţara Românească într-o stare de stabilitate politică remarcabilă.

După 1699, când turcii, mulţumiţi de acestă stare de lucruri şi de generozitatea voievodului, i-au acordat domnia pe viaţă – un privilegiu rar – părea că nu mai are a se teme de nimic. Până în 1714 a avut parte de o epocă tihnită, în care a putut clădi palate şi lăcaşe de cult, a putut sprijini artele, învăţământul şi ştiinţele şi şi-a putut creşte copiii în linişte. Dar toate acestea s-au sfârşit în chip tragic, ca urmare a mai multor întâmplări în care chiar oameni înrudiţi cu domnitorul au săvârşit fapte care i-au grăbit căderea. Un boier rudă cu el, spătarul Toma Cantacuzino, fără ştirea şi permisiunea domnitorului, îi ajutase pe ruşi în războiul acestora cu turcii (1711), lucru care îi supărase pe aceştia din urmă şi îi făcuse să-l suspecteze pe domn de necredinţă faţă de ei. O alta rudă, unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, râvnind să-l pună pe tron pe propriul său fiu Ştefan, a uneltit la Poartă, ţesând intrigi care i-au alcătuit domnului o reputaţie proastă în ochii turcilor. Iar aceştia, deşi îi dăduseră domuia „pe viaţă”, n-au ezitat să-şi încalce promisiunea: l-au măzilit, ispitiţi pesemne şi de marea avere pe care voievodul o adunase în timpul lungii sale domnii.

Brâncoveanu, pe atunci în vârsta de 60 de ani, şi cei patru fii ai săi au fost aduşi la Stambul şi închişi. Turcii l-au torturat pe bătrânul voievod pentru a afla unde-i sunt bogăţiile apoi, la data de 26 august 1714, Brâncoveanu a fost decapitat, după ce turcii îl siliseră să asiste la execuţia celor patru fii. I-a urmat la tron Ştefan Cantacuzino, aşa cum dorise (şi uneltise) tatăl acestuia dar, după cum scrie Nicolae Iorga: „Ca o răsplată dumnezeiască, i-a venit aceeaşi pieire silnică, după doi ani singuri de domnie. Fu gâtuit în temniţă la Constantinopol, împreună cu tatăl sau foarte bătrân.”

Trădaţi pentru răsplată: Horea, Cloşca şi Crişan

Începuta în noiembrie 1784, în satul Curechiu (Hunedoara), răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, mişcare cu caracter naţional şi social, iscată ca o reacţie a iobagilor români din Ardeal, disperaţi de situaţia lor economică şi socială tot mai greu de suportat, s-a încheiat după foarte scurt timp, la sfârşitul lunii decembrie a aceluiaşi an, când cei trei conducători au fost prinşi şi executaţi. Pe capetele lor se pusese câte un premiu de 300 de galbeni; totuşi, susţinuţi de majoritatea oamenilor din popor – conştienţi de faptul că li se apărau interesele -, ei n-au putut fi capturaţi de autorităţile austro-ungare altfel decât prin trădare. S-au găsit căţiva ţărani care, ispitiţi de bani, au ajutat la capturarea celor trei, care stăteau ascunşi, în vreme ce preoţii români care se aliaseră mişcării umblau prin sate pentru a aduna banii necesari pentru ca Horea să se poata duce din nou – pentru a cincea oară – la Viena, spre a pleda cauza iobăgimii române în faţa împăratului austro-ungar, Iosif al II-lea.

La 27 decembrie 1784, căţiva ţărani s-au apropiat de Horea şi Cloşca – aceştia stăteau ascunşi într-o colibă de crengi, în codrul Scorăgetului, din Munţii Gilaului – şi, pretinzând că umblă după vânat, au fost primiţi în colibă de cei doi. La un semnal, s-au năpustit asupra lor, i-au legat şi apoi i-au predat autorităţilor. Tot prin trădare a fost capturat, la 30 ianuarie 1785, şi Crişan. A urmat judecata, apoi execuţia lui Horea şi a lui Cloşca printr-o pedeapsa extrem de crudă – tragerea pe roată. Trupul lui Crisan, care se sinucisese în închisoare, a fost zdrobit în acelaşi fel. Şi totuşi, sacrificiul lor n-a fost zădarnic – un exemplu paradoxal de revolta care, deşi înfrântă, va aduce totuşi, măcar în parte, schimbările pe care le-a urmărit. În anul următor răscoalei, 1785, printr-un act solemn datat 22 august şi promulgat de împăratul Iosif al II-lea, în Ardeal a fost desfiinţată iobăgia.

Alexandru Ipsilanti, omul pe care Tudor Vladimirescu n-ar fi trebuit să şi-l facă aliat

Moartea lui Tudor Vladimirescu şi înfrângerea revoluţiei conduse de el, în 1821, s-au datorat trădării de către cei cu care se aliase, eteriştii conduşi de Alexandru Ipsilanti. Eteria, organizaţie europeană dedicată eliberării creştinilor – şi îndeosebi a grecilor – de sub stăpânirea otomană – a avut filiale în multe ţări ale Europei, iar în Ţara Românească influenţa ei s-a manifetstat cu precădere în evenimentele asociate revoltei din 1821. Dorind să contribuie la eliberarea Valahiei de sub apăsătoarea vasalitate faţă de Înalta Poartă otomană şi să o scape de flagelul domniilor fanariote, Tudor Vladimirescu a îmbrăţişat idealurile Eteriei şi a încheiat o înţelegere cu conducătorul acesteia, Alexandru Ipsilanti.

Se bizuiau pe sprijinul Rusiei; aceasta, însă, a dezaprobat mişcarea. În plus, organizarea armatei eteriste lasă mult de dorit; trupele nedisciplinate ale lui Ipsilanti au jefuit pe drum multe gospodării, stârnind nemulţumirea populaţiei româneşti. Întelegerea dintre Alexandru Ipsilanti – devenit epitrop general al Eteriei – şi Tudor Vladimirescu, conducătorul mişcării în Ţara Românească, prevedea că Ipsilanti – după ce trecuse prin Moldova şi Muntenia – să iasă din ţară cu trupele sale, pentru a nu stârni o reacţie dură şi o intervenţie armată din partea turcilor. Dar, când a devenit evident că Ipsilanti nu era un conducător şi un aliat de nădejde, conflictul între cei doi a ajuns atât de grav, încât Alexandru Ipsilanti a hotărât să se descotorosească de Tudor Vladimirescu, printr-un complot. Prin trădare, Tudor Vladimirescu – pe care poporul îl numea deja „domnul Tudor”, – a fost ridicat de la Goleşti şi apoi asasinat la Târgovişte.

sursa: basarabia91.blogspot.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *