1977, salvarea MIRACULOASĂ de la cofetăria Scala. Nicolae Ceausescu, emoționat: ”Trebuie s-o salvați cu orice preț pe această femeie!”

1977

In data de 7 martie 1977 o angajata a Cofetariei Scala din Capitala avea sa fie scoasa de sub daramaturi. Evenimentul a fost consemnat in cartea „Secunde tragice, zile eroice” si prezinta situatia dramatica din acele zile. Redam mai jos textul asa cum a fost publicat.

„Si a fost ziua a treia. Lucrand ani de zile la aproximativ 100 de metri de cofetaria Scala, ma numar printre bucurestenii care o stiau ca pe propria lor camera. Zeci de prajituri, de inghetate, de siropuri, vara, intr-un cuvant o amintire, senzorial, dulce.

Luni 7 martie 1977. Ma aflu printre cei 20-30 de oameni cocotati pe colina de daramaturi de pe locul blocului fostei cofetarii. Pentru ca au trecut peste doua zile de la seism, pot spune ca gandurile mi s-au asezat intr-o relativa ordine in minte, inteleg adica lucrurile asa cum s-au petrecut si am, fireste, reactiile obisnuite ale bucuresteanului peste care a trecut cutremurul nelovindu-l in fiinta sa fizica, ci in constiinta.

La Scala, 44 de ore s-a crezut ca totul e mort. Nici o miscare, nici o voce, nici un sunet. Scoaterea la viata, cu o seara inainte, duminica, a doua femei , a aprins puternic speranta salvatorilor care lucreaza sub daramaturile de aici. Speranta intemeiata. In zorii zilei de luni, de undeva, de sub pamant, parca din alta lume, s-a auzit un fel de murmur. Apoi murmurul a fost identificat ca fiind o voce omeneasca.

Apoi vocea, au sesizat salvatorii, s-a dovedit a fi a unei femei. Cine era femeia? Unde era femeia. Cum se putea ajunge la ea. Prin gauri practicate in diferite locuri ale dealului de daramaturi si prin „plonjoane” in tot felul de culoare sapate  cu uneltele si cu mainile, salvatorii s-au apropiat tot mai mult de voce. Au aflat cum o cheama, cine e, in ce stare se afla. Era Floarea Iordache, muncitoatre la Scala, surprinsa de cutremur in clipa in care spala constiincios farfuriile pe care erau serviti clientii in cofetarie.

Spunea ca e sanatoasa, dar ca e blocata intre daramaturi si ca langa ea se afla o alta muncitoare, moarta.  Problema- prima problema a salvatorilor – era sa stabileasca unde se afla exact situata in spatiu, in subsolul in care se prabusise parterul de la Scala, femeia Floarea Iordache.

Era inca dimineata cand in aceasta zona distrusa a sosit tovarasul Nicolae Ceausescu, impreuna cu alti conducatori de partid si de stat.

Presedintelui tarii i s-a raportat ca la Scala a mai fost descoperit un om viu, o femeie. Un caporal a strigat-o pe Florica. S-a auzit slab un raspuns.

-Vedeti, traieste, tovarase comandant suprem, a spus caporalul.

Emotionat, tovarasul Nicolae Ceausescu, a rostit clar, uitandu-se in ochii celor din jurul lui.

-Trebuie s-o salvati cu orice pret pe aceasta femeie! Trebuie incercate toate solutiile pentru scoaterea ei de sub daramaturi. Presedintelui tarii i s-a comunicat ca pana atunci fusesera incercate vreo sapte solutii de a ajunge la femeie, dar nici una nu daduse rezultate.

-De ce nu incercati si prin subsolul neafectat? – a intrebat tovarasul Nicolae Ceausescu, intrand el insusi pe acolo si facandu-si apoi loc printre daramaturi spre locul de unde se auzea vocea femeii.

S-a incercat o noua solutie. Colonelul Gh. Buzatu si un inginer tanar, care incremenise parca langa intrarile „forate” zadarnic  in dealul de moloz, au intrat pentru a nu stiu cata oara intr-o galerie sapata sub daramaturi.

Acolo si-au dat seama de urmatoarele: Florica Iordache se afla blocata intre doua planseuri; cel de deasupra, asupra caruia se presupunea la un moment dat ca s-ar putea actiona, nu putea fi perforat decat cu masina, ceea ce ar fi pus in pericol, prin dislocarea caramizilor, poate si a unor pereti, nu numai viata Floricai Iordache, ci si pe aceea a soldatilor angajati in actiunea de salvare.

M-am uitat la colonelul Buzatu, imi marturiseste inginerul al carui nume nu-l scriu pe aceasta pagina pentru ca m-a rugat sa nu i-l pomenesc („sunt unii care au facut lucruri de 20 de ori mai importante ca mine si numele lor n-a aparut in nici un coltisor de ziar”) si am simtit ca ne dau la  amandoi lacrimile. Florica traia, dar fata de ce vedeam noi acolo parea condamnata.  „Miscam ceva, mor oamenii!” – i-am spus colonelului Buzatu. A dat din cap afirmativ: Asta era si parerea lui. Ce sa facem? – ne intrebam. Trebuie sa existe totusi o cale. Dar calea aceea trebuia gasita cat mai curand. Orice minute de intarziere puteau fi fatale.

A urmat un nou plonjon in adanc al colonelului Buzatu. Ajuns foarte aproape de Florica, colonelul cauta sa-i ridice moralul.

A dat chiar mana cu ea printr-o gaura a planseului, Florica i-a dat portmoneul cu 30 de lei si cu actele si cu ceasul sau, si au avut urmatorul dialog.

-Ce face dom Petrescu tovarase colonel?

Bine, draga, e sanatos! (n.n. Petrescu, responsabilul cofetariei murise de vineri noaptea)

Dar Elena, tovarase colonel?

E bine si ea draga, te asteapta (Ulterior colonelul Buzatu mi-a marturisit ca nici nu auzise de cele doua nume, dar raspunsese mecanic, ca s-o linisteasca pe Florica)

Si ia zi, cum te simti tu acolo, Florico? Ai aer?

Sint bine, tovarase colonel. Ma strange o scandura care mi-a intepenit picioarele, dar sunt intreaga. Aer am de la un canal care e sub mine. Incercati sa ma scoateti cat mai iute de aici, ca nu mai pot s-o suport pe moarta. (Era muncitoarea Constanta Cioaba care, spaland si ea alaturi de Florica, fusese lovita in plin de prabusirea unui zis, murind in cateva minute). Cutremurator era faptul, imi spune inginerul, ca prin canalul in care intra aer la Florica, se scurgea sange de la fosta ei tovarasa de munca.

Ce a urmat?

A urmat solutia a 9-a, aparuta ca un miracol, din chiar discutia colonelului Buzatu cu Floarea Iordache.

-Tot vorbind cu ea, imi spune colonelul, mi-am dat seama ca femeia se afla intr-alt loc sub planseu decat cel pe care-l presupusesem noi tot timpul, loc in care nu era nevoie de nici o strapungere violenta.

Dati-mi mie un fierastrau, i-a zis Florica colonelului, sa incerc sa-mi scot picioarele de sub scanduri si sa tai niste sarme care ma tin si ele stransa aici.

I s-a dat un bomfaier, infasurat cu o carpa la cap ca sa n-o raneasca.

Iesit din galerie colonelul Buzatu era alb de emotie ti abia reusea sa lege cuvintele.

-Daca avem nevoie Florica iese singura prin gaurile astea…

Multimea adunata – la o distanta de vreo 10 metri – in jurul dealului de daramaturi a inteles ca se petrece ceva cu totul deosebit. Au inteles si reporterii, tele si radioreporterii, operatorii cinematografici.

I-am studiat cateva minute pe fiecare in parte. Telereporterul japonez, om de o rara politete, a reusit in cateva minute sa-i fascineze pe toti paznicii cu amabiliatea sa, strecurandu-se primul in imediata apropiere a locului pe unde era asteptata sa iasa Florica.

L-a urmat telereporterul american, un tip flegmatic pe fata caruia nu tresarea nici un muschi, un barbat mai in varsta extrem de atent la orice detaliu care ar fi putut sa-l avantajeze in prinderea imaginii dintr-un unghi cat mai favorabil, capitol la care incerca sa-l concureze pe Sergiu Nicolaescu, care-si asezase din capul locului aparatele in cea mai buna „pozitie de bataie”.

In fine mai era echipa canalului 1 a televiziunii franceze  – Robert Werner , Francis Sevaux, Bernard Bleicher si Alain Portal  – pe rand guresa ca un cuib cu pasari, apoi muta cu desavarsire  intr-o atitudine de reculegere emotionanta, apoi soptitoare. Francezii fusesera anuntati cu vreo ora inainte ca Florica va fi salvata in minimum 2-3 ore, dar nu parasisera totusi locul de teama sa piarda momentul fericit si intamplarea le daduse dreptate.

Si a iesit Florica. Vie, intreaga, uluita , deschizand, inchizand si apoi redeschizandu-si ochii spre a-i privi pe cei din jurul ei, in ochii carora a tasnit, lucitoare, lacrima solidaritatii noastre umane.

In mijlocul unui oftat de usurare general, aud, ca prin vis, observatia unuia dintre trimisii speciali ai televiziunii franceze, Bernard Bleicher:

„Vous, les roumains, vous etes un peuple tres courageux et vraiment tres uni” (Voi, romanii, sunteti un popor foarte curajos si intr-adevar foarte unit.

Aveti dreptate, domnule Bleicher. Ne-ati inteles foarte bine pe noi, romanii.

10 martie. Spitalul militar central.

Recapitulez cu Floarea Iordache cele traite de ea in peste 65 de ore cat a fost ingropata de vie in pamant.

Ti-a fost frica?

Mi-a fost. La inceput. In primele doua zile. Nu se auzea nimic. Niciun sunet. Era si colega mea moarta langa mine….

La ce te-ai gandit in acele zile?

La putine.

La ce anume ?

M-am gandit intai c-o sa mor. Apoi m-am gandit la sotul meu. Ce-o fi facand el acum? – imi ziceam. E mort, E viu? Ce-o fi oare cu el? Apoi m-am gandit ca in seara aceea puteau sa lucreze in locul meu alte doua femei. Ar fi putut sa fie la lucru Constanta Arnautoiu, dar se ranise la mina si avea concediu medical”.

(Marius Popescu, Secunde tragice, zile eroice/realitatea.net)

sursa: http://cultural.bzi.ro/

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.