A trăit ca un actor şi la fel a şi murit. Harry Houdini – Iluzionist sau Clarvăzător?

foto: biography.com

Cariera iluzionistului Harry Houdini, cu particularităţile sale, reprezintă – într-un anumit sens – un mister complicat şi greu de înţeles. Devenind tot mai legendar, multe din acţiunile ce i se atribuie tind să fie uitate sau deformate. Houdini nu este doar o legendă, el este şi un simbol, un simbol al concepţiei plăcut liniştitoare agreată de mulţi oameni de ştiinţă, conform căreia toate miracolele pot fi explicate în mod simplu de un scamator priceput. Deşi a vrut să demonstreze că nu există fenomene paranormale, el însuşi a sfârşit prin a crede contrariul.

Să presupunem că o persoană cu capacităţi paranormale realizează ceva extraordinar şi inexplicabil. Şi ce dacă? Houdini poate face acel lucru chiar mai bine – dar o face folosind un şiretlic. Mâna este mai rapidă decât ochiul. Miracolele care au existat în toate timpurile nu sunt altceva decât nişte bieţi iepuri ieşiţi dintr-o pălărie goală. Dar pentru aceşti savanţi bigoţi există, din păcate, o serie de incidente legate chiar de viaţa personală a lui Houdini ce nu pot fi explicate atât de simplu. El pretindea faptul că toate isprăvile sale erau realizate prin simple şiretlicuri lipsite de originalitate. Poate că multe dintre ele aşa şi erau. Totuşi au rămas câteva semne de întrebare.

În acest articol sunt incluse câteva dintre aceste incidente. În viaţa sa au existat însă şi multe altele. Colaborarea sa îndelungată – sfârşită dur – cu Conan Doyle, este exemplară în ceea ce priveşte iluzionarea reciprocă. Amănuntele biografice cu privire la cei doi ne dau sentimentul că fiecare îl simţea cât se poate de bine pe celălalt.

Houdini a avut o moarte dificilă. Cu o peritonită perforată, depăşind speranţele medicilor care îşi dăduseră verdictul nefavorabil, el a rămas totuşi în viaţă zile de-a rândul. Pentru incredulul său medic curant, acesta a fost chiar un miracol. În final, el a spus: „Am luptat împotriva acestei situaţii, dar am obosit.” Astfel Houdini murea pe 31 octombrie 1926. A fost înmormântat într-un sicriu metalic special, în care mai fusese închis înaintea acestui moment: rămăsese cândva timp de o oră închis astfel sub apă, pentru a repeta performanţa unui alt făcător de minuni, Rahman Bey. A trăit ca un actor şi la fel a şi murit.

Un experiment inedit şi inexplicabil

Cu câţiva ani înaintea morţii sale, Houdini i-a spus lui Sir Arthur Conan Doyle că voia să aducă o dovadă definitivă a faptului că prin şiretlicuri se pot produce fapte extraordinare – care să facă de ruşine orice adept al existenţei fenomenelor paranormale. Dar este greu de spus ce a reuşit el să dovedească în realitate prin acest experiment.

Persoanele care au participat la test – care a avut loc acasă la Houdini – au fost Houdini, Conan Doyle şi Bernard M.L. Ernst – preşedintele fondator al Societăţii Iluzioniştilor Americani. Conan Doyle a fixat atunci în mijlocul camerei o tăbliţă pe care o examinase în prealabil cu foarte mare grijă. Au fost examinate şase bile simple din plută, iar una dintre ele – aleasă aleator – a fost tăiată. S-a dovedit a fi formată din plută compactă.

O altă bilă a fost pusă apoi într-un vas cu cerneală albă. I s-a cerut apoi lui Conan Doyle să meargă oriunde dorea el şi să scrie o frază pe o bucată de hârtie din caietul său.

Doyle a mers la trei clădiri depărtare, a dat colţul şi apoi a scris pe o hârtie pe care apoi a protejat-o în palma sa. Între timp, Ernst l-a supravegheat pe Houdini pentru ca acesta să nu părăsească deloc casa. După ce a terminat de scris, Conan Doyle a împăturit hârtia şi a ascuns-o într-un buzunar din interiorul hainei sale. Apoi s-a reîntors în camera unde-l aşteptau Houdini şi Ernst.

Apoi, Houdini i-a spus lui Conan Doyle să scotă bila de plută îmbibată cu cerneală şi să o preseze apoi pe tăbliţa din mijlocul camerei. Acţiunea a fost realizată. Bila s-a lipit de tăbliţă, apoi a început să se rostogolească pe suprafaţa acesteia. Pe măsură ce se producea aceasta, ea a scris fraza biblică „MENE MENE TEKEL UPHARSIN”.

Acesta era exact mesajul pe care Conan Doyle îl scrisese pe furiş pe hârtia din buzunarul hainei sale. Atunci când scrierea s-a sfârşit, mingea a căzut pe podea. Conan Doyle a luat-o şi a dus-o acasă, împreună cu celelalte patru bile care nu fuseseră folosite. Examinate fiind, toate s-au dovedit a fi din plută solidă.

Houdini a spus că făcuse aceasta printr-o şmecherie. Doyle a declarat totuşi că Houdini trebuie să fi apelat la anumite puteri psihice pentru a reuşi ceea ce reuşise. Houdini a continuat să refuze să explice cum procedase. Ernst, el însuşi un iluzionist celebru, era complet buimăcit de cele întâmplate. Doyle i-a reamintit lui Houdini că renunţase cândva la o reprezentaţie de citire a gândurilor deoarece ajunsese să facă lucruri care lui însuşi ajunseseră să i se pară misterioase.

Apoi, Ernst l-a rugat pe Houdini – în numele cruciadei sale duse împotriva spiritismului, să-i reveleze secretul şmecheriei cu bila de plută – fie lui, fie lui Doyle, cât se poate de confidenţial. Houdini a refuzat în continuare.

Houdini n-a folosit niciodată acest şiretlic – dacă a fost într-adevăr un şiretlic – pe scenă. El nu l-a explicat niciodată. Chiar şi după aproape 20 de ani, Ernst nu a fost capabil să ofere o explicaţie satisfăcătoare.

Fotografia unui spirit

În timpul perioadei în care Houdini conducea o campanie activă împotriva fraudei şi a şiretlicurilor în spiritism şi fenomene supranaturale, el a păstrat un caiet în care îşi nota investigaţiile pe care le realiza. La moartea sa, multe din acestea au intrat în posesia lui Joseph Dunninger, el însuşi mare iluzionist, dar şi şarlatan.

În acest material voluminos exista relatarea unui caz care l-a derutat pe Houdini. Manuscrisul său a fost păstrat cu grijă într-un dosar separat. Îl prezentăm în continuare: „Los Angeles, 11 aprilie 1923. în legătură cu cererea d-nei Mary Fairfield Mc. Vickers, care, înainte de a muri, rugase să fie fotografiată zona de deasupra corpului ei, la ora 5 p.m. – în ziua funeraliilor, spunând că ea va apare sub formă de spirit – am luat legătura cu Larry Semoun (regizor) pentru a-mi trimite un cameraman…”

„La ora 3.45 a venit Nathan B. Moss de la Keystone Press Illustration Service, din Los Angeles aducând cu el aparatul de fotografiat împreună cu 14 negative fotografice. El nu avea nici o idee despre ceea ce urma să se petreacă.”

„Am mers la Howland şi Dewey – reprezentanţe Kodak pentru a lua o duzină de filme 5×7 … Funcţionarul le-a grupat în cinci pachete. Le-am aşezat pe tejghea în faţa unui bărbat necunoscut, rugându-l să aleagă unul dintre ele, ceea ce a şi făcut… Am luat eu însumi pachetul ales şi am intrat în camera obscură cu Moss. Moss şi-a scos propriile plăci foto – pe care mi le-a dat şi le-am înlocuit cu noile plăci, aduse de mine.

„Apoi a reglat toate plăcile foto… Sosind la biserică, am realizat 10 expuneri…” „Când ne-am reîntors în clădirea camerei comerţului, am intrat în camera obscură şi, în prezenţa mea, plăcile au fost developate pe loc. Pe una din ele apărea o urmă deosebită. Dl. Moss a oferit 100 de dolari oricui ar fi putut reproduce fenomenul , dar nimeni nu a reuşit. Semnat: Houdini.”

Dunninger a publicat notele lui Houdini în broşura sa „Houdini’s Spirit Exposes”, 1928. El afirma că Houdini oferise 1000 de dolari oricărui iluzionist care ar fi putut duplica efectul, în condiţii similare. Oferta nu a fost niciodată acceptată.

O reproducere a fotografiei din broşura lui Dunninger prezintă „urma” ca o bandă groasă de lumină, cu un glob sau sferă luminescentă la unul din capete. Această înregistrare specială era de aşa natură încât era imposibil să fie vorba despre un artefact al plăcii, al suportului sau al aparatului de fotografiat.

Houdini, el însuşi expert în fotografie, a notat incidentul derutant în jurnalul său: „Am făcut fotografii la biserică. Un test aparte.”

Însă cea mai mare furtună de polemici s-a declanşat imediat după moartea lui Houdini.

Mesajul de dincolo de mormânt

Se ştie că doamna Houdini a negat că ea ar fi primit vreodată mesaje „de dincolo de moarte” de la soţul ei, mesaje care ar fi demonstrat – dacă acestea ar fi existat – că Houdini deţine cheia uşii care desparte viaţa de moarte. Dar dacă ar fi adevărat faptul că Beatrice Houdini a negat constant că ar fi primit mesaje, lucrurile ar fi fost simple şi clare. Datele actuale privind acet caz constituie o ghicitoare demnă de Sfinx. Cu siguranţă că a rezolva misterul morţii este cu mult mai complicat decât a descuia o uşă cu şperaclu.

Cu ceva timp înaintea morţii sale, Houdini şi soţia sa au stabilit un mesaj scurt pe care primul care avea să moară dintre ei, urma să-l transmită celuilalt. Mesajul trebuia transmis codificat. Deşi mulţi cunoşteau acest cod, totuşi mesajul în sine era cunoscut doar de Houdini şi soţia sa.

Curând după moartea lui Houdini, soţia sa oferea zece mii de dolari oricui ar fi fost capabil să-i aducă mesajul fixat. Un an mai târziu, ea şi-a retractat oferta. Pe 8 ianuarie 1929, după retragerea ofertei sale, un anume doctor – reverendul Arthur Ford, i-a adus un mesaj pe care ea l-a recunoscut imediat. Două zile mai târziu, ea a redactat un articol pentru presă. Comunicatul său era lipsit de echivoc: „În ciuda oricărei afirmaţii contrare, vreau să declar faptul că mesajul – în totalitatea şi în succesiunea sa – aşa cum mi-a fost el adus de către Arthur Ford – este exact mesajul corect prestabilit între mine şi Houdini cu ani în urmă. Beatrice Houdini”.

Mai târziu, ea a răspuns într-un alt articol la zvonurile cu privire la faptul că mesajul ar fi fost trucat, din dorinţa de a apărea din nou în atenţia opiniei publice. De aceea, ea a scris lui Walter Winchell şi apoi personalului ziarului „New York Graphic”:

„Această scrisoare nu este pentru publicitate. N-am nevoie de publicitate. Vreau doar ca vechii prieteni ai lui Houdini să ştie faptul că eu nu i-am trădat încrederea… Iată deci: timp de doi ani m-am rugat pentru a primi mesajul de la soţul meu. Timp de doi ani am primit – zi de zi – mesaje din toate părţile lumii. Dacă aş fi vrut publicitate, aş fi putut alege oricare din aceste mesaje senzaţionale…

Atunci când am primit mesajul real, mesajul pe care Houdini şi cu mine l-am stabilit de comun acord – şi l-am acceptat ca fiind adevărat, am fost întâmpinată cu sarcasm… Soţul meu mi-a asigurat o viaţă foarte confortabilă. Nu am nevoie să câştig bani. Nu ştiu cum aş fi putut primi mesajul pe care îl aşteptam de la el – altfel decât cu un ajutor de natură subtilă.

În concluzie, pot să spun că Dumnezeu, Houdini şi cu mine ştim faptul că nu am înşelat. Pentru restul lumii nu contează aceasta, dar pentru mine, da. Iată de ce am scris această scrisoare…

Cu sinceritate, a dumneavoastră Beatrice Houdini”

Se pare totuşi că apoi încrederea sa a fost zdruncinată. A început chiar să se întrebe dacă mesajul era elocvent. Totuşi, până la sfârşitul vieţii, ea nu a negat niciodată că mesajul a fost corect.

Pe 22 iulie 1935, ea afirma în „Los Angeles Examiner”: „Am primit multe mesaje ce se presupunea că ar fi venit de la Houdini prin mediumi, dar ele n-au avut niciodată nici o semnificaţie pentru mine. Am mers deseori la cei ce receptau aceste mesaje, am participat la şedinţe de spiritism, am sperat şi m-am rugat ca semnalele pe care le trimitea Houdini pentru mine să fie auzite. Oricât am aşteptat, nu am primit nici un mesaj…”

Houdini se pare că a vrut să adauge un sfârşit fantastic la o viaţă fantastică. Faptul a fost relatat în „Los Angeles Times”.

În 1938, Pat, papagalul favorit al familiei Houdini, în vârstă de 25 de ani, a ciugulit încuietoarea cuştii sale „impenetrabile” şi a zburat apoi spre munţii de la Hollywood. Aici el a reuşit să-i sperie pe localnici cu strigătul său înspăimântător.

Se spune că în timpul uneia dintre şedinţele de spiritism în care Beatrice Houdini căuta să comunice cu soţul său, Pat s-a oprit pe neaşteptate din nesfârşitul său monolog. După o tăcere prelungă, el a început să vorbească într-o limbă străină, necunoscută. Până atunci el vorbise doar în engleză. Când a reînceput să vorbească în engleză, a fost mult mai puţin guraliv decât înainte.

Apoi şi-a deschis colivia, urmând tradiţia maestrului său, şi a plecat spre munţi cântând: „Cine se teme de lupul cel rău?”      

sursa: yogaesoteric.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *