Cea mai puternică poză pe care lumea nu vrea s-o vadă

voyajer

Poza aceasta are 25 de ani. Putea să aibă şi 25 de milenii, tot i-ar mai fi rămas o veşnicie. E atât de simplă şi de puternică, încât ar putea schimba o lume. Încă n-a făcut-o.

Înainte de a vedea imaginea, trebuie să afli ce a avut de spus despre ea Carl Sagan, un intelectual printre oameni (care, în marea lor masă, intelectuali nu-s).

„Acel punct e aici. Acel punct e acasă. Suntem noi. Pe el sunt toţi cei pe care îi iubeşti, toţi cei pe care îi cunoşti, toţi cei de care ai auzit vreodată, toate fiinţele umane care au existat şi şi-au trăit vieţile pe acest punct. Este suma bucuriilor şi suferinţelor, miilor de religii şi ideologii şi doctrine economice absolute, fiecărui vânător şi vânat, fiecărui erou şi laş, fiecărui creator şi distrugător al civilizaţiei, fiecărui rege şi ţăran, fiecărui cuplu tânăr îndrăgostit, fiecărei mame, fiecărui tată şi fiecărui copil cu visuri, fiecărui politician corupt, fiecărui «superstar», fiecărui «conducător suprem», fiecărui sfânt şi păcătos din istoria speciei noastre de-a lungul vieţii trăite aici – pe un fir de praf care pluteşte pe o rază de soare”.

Oricât ai mări această poză, la fel de mici suntem.

Acest punct despre care scria Sagan este Pământul. Este imens, o bilă de pământ, pietre, lavă şi apă, care orbitează în jurul unei stele la distanţa optimă între viaţă şi neexistenţă. Totuşi, este doar un punct mic şi albicios într-o poză pe care Voyager 1 a trimis-o către noi pe când plutea spre părăsirea sistemului solar. „Un palid punct albastru” este imaginea realizată pe 14 februarie 1990. O ultimă „vedere” trimisă de Ziua îndrăgostiţilor către omenirea care a trăit, scris şi vrut iubirea. Voyager 1 era la circa şase miliarde de kilometri distanţă de Pământ când a făcut poza. Degeaba o măreşti, suntem la fel de mici şi niciodată nu vom fi mai mari. Suntem ai nimănui în Univers şi tocmai aşa, ai nimănui, ne batem unii cu alţii, grăbindu-ne să nu mai fim deloc.

Pe lângă camera foto pe care Voyager 1 o are la bord, mai are un disc din aur cu sunete şi imagini de pe Pământ.

Pe discul acela dintr-un material preţios stau lucruri fără preţ: plânsetul unui copil, „cuvintele” unei balene şi ale unei păsării, muzica lui Mozart, Guan Pinghu şi Chuck Berry, sunetul vântului şi 55 de limbi clasice şi moderne. Pe acel disc stau câteva milenii de civilizaţie şi o speranţă: că undeva în acest Univers cineva va găsi acel disc, va avea un pick-up şi îl va asculta, înţelegând că nu este singur. Noi nu vom mai înţelege nimic, cum nu pare să fi înţeles nici acum, căci vom fi morţi de mult timp. Nu doar că vom fi morţi, dar peste noi cei de acum (ca şi peste cei care au creat discul în anii ’70) se vor fi prăbuşit oraşe, lumi şi civilizaţii şi vor renaşte altele noi, mai înalte şi mai bune, până când Pământul acesta nu va mai susţine niciunul dintre mofturile noastre şi va ceda la fel de uşor precum se stinge un bec în baie, la 4 dimineaţa, când chiar ai mai multă nevoie de el.

Voyager 1 şi 2 şi alte obiecte făcute de om vor călători pe vecie prin spaţiu. Sau cel puţin asta speră NASA şi savanţii.

În cazul în care nu se izbesc de nimic, nu le distruge de nimic, ele sunt un semn că undeva în galaxia asta (nu vor ieşi prea curând din Calea Lactee) există nişte oameni atât de deştepţi cât să ia din pământ metal, să îl topească şi să îl facă o carcasă pentru sonde spaţiale. Aceiaşi oameni iau nisip, îl topesc şi fac componentele plăcilor de bază şi sticlă. Ce rudimentare par Voyagerele acum, chiar şi pentru noi, şi n-au trecut decât câteva decenii. Ce rudimentare trebuie să fie pentru o civilizaţie extraterestră care a descoperit cum poate călători cu aproape viteza luminii pentru a cerceta cât mai mult dintr-un Univers crezut infinit.

În două vineri din ultimele săptămâni a venit moartea în Franţa şi în România, în Paris şi în „micul Paris”, şi n-a plecat cu mâna goală. Între Colectiv şi Bataclan sunt 2.154 de kilometri. Dacă ai merge pe jos de aici până acolo, ai avea nevoie de 440 de ore. Nu s-a murit în aceste locuri din aceleaşi motive, dar s-a murit. Din Siria, de unde ar veni teroriştii, până la Bataclan sunt 4.018 kilometri, adică 806 ore de mers pe jos. N-au mers pe jos, că ar fi întârziat. Şi, totuşi, Pământul acesta pare că încă mai are suficient timp să ne aştepte să ne deplasăm dintr-un loc în altul doar ca să ne omorâm între noi.

Şi singurul gând care ne deplasează de aici până acolo este ura, care mişcă popoarele lumii pe o bucată oarecum rotundă de pământ, rocă şi ape pe un punct extrem de mic într-un univers în care parcă ne-ar fi imposibil să călătorim mai departe de Lună sau Marte. Poate pentru a nu îl strica de tot. Este trist însă că în cel mai bun secol al acceptării omului de către om, cu toate nazurile sale, ura a rămas cel mai sincer sentiment. De s-ar alimenta rachete cu el, am depăşi Voyager 1 deja.

sursa: m.adevarul.ro

loading...
loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *