Experimente macabre! Oameni împietriți! Totul pentru descoperirea lumii eterne

raimondo_di_sangro_03

La mijlocul secolului al 18-lea, prinţul napolitan Raimondo di Sangro a realizat o ciudată experienţă: închis în laboratorul său de alchimie, nobilul italian a reuşit, printr-un procedeu care în zilele noastre este necunoscut, să pietrifice două corpuri pentru a le evita descompunerea. Rezultatul acestei munci macabre este vizibil şi azi, în Italia –

În pustietatea capelei de la Sansevero, situată chiar în inima oraşului Napoli, două umbre se deplasează discret printre statuile prăfuite. Cea care merge în faţă este a unuia dintre gardienii pe care puternica familie di Sangro i-a angajat pentru a supraveghea capela şi operele de artă care se află înăuntru. În spatele lui păşeşte Fabio di Stigliano, un jurnalist local, hotărât să verifice dacă zvonurile macabre care circulă despre torturile care s-au practicat în pivniţele templului sunt adevărate.

cristo-velato-particolare-raimondo-di-sangro

După ce a coborât scările de piatră veche, care duc direct la subsol, di Stigliano a descoperit un lucru cutre­mu­rător: închise în două dulapuri de lemn, ca şi cum ar fi fost vorba de nişte trofee de vânătoare, două ca­davre omeneşti te făceau să încremeneşti. Unul din­tre ele, mai mic, stă în picioare, cu braţele de-a lun­gul corpului. Celălalt are o mână ridicată deasupra capului şi este înclinat pe spate, ca şi cum ar suporta o foarte mare durere. Dar nu atitudinea corpurilor te şochează cel mai tare, ci faptul că fiecare dintre vene, artere şi viscere s-a păstrat perfect. Ele au fost pur şi simplu pietrificate.

Experienţă macabră

Toată povestea a început în 1994. De când di Stigliano a confirmat existenţa celor două „maşi­nă­rii anatomice” (nume dat cadavrelor de însuşi cre­atorul lor, prin 1763), acestea nu şi-au mai schimbat nimic din aspect. Sunt păstrate în două vitrine ovale, în subsolul capelei, la dispoziţia curioşilor care do­resc să contemple acest spectacol dezgustător. Des­pre felul în care prinţul Raimondo di Sangro a pie­trificat venele celor două corpuri s-au lansat foarte multe ipoteze.

anato1

La vremea aceea, se afirma că vic­ti­mele erau doi dintre servitorii prinţului, pe care aces­ta îi sacrificase, pentru a face experienţe pe ei. Au existat însă şi sceptici, care s-au îndoit că un aseme­nea gânditor şi nobil ilustru ar fi putut să comită ase­menea atrocităţi.
Prinţul Raimondo provenea dintr-o familie foarte aplecată asupra ezoterismului şi a practicilor oculte hinduse. Cunoscând foarte bine lumea complexă a al­chimiei, el a început să facă experienţe de pa­lingenezie.

La fel ca şi obţinerea pietrei filozofale, pa­lin­genezia este unul dintre marile vise dintot­dea­una ale alchimiştilor: să facă să renască din cenuşă fiinţe omeneşti, animale sau plante. Pentru a nu fi acu­zat de necromanţie, di Sangro păstrează secretul asupra incursiunilor sale în cimitire sau în cripta fa­milială, care au drept scop obţinerea materiei prime necesare obscurelor sale cercetări, întreprinse în laboratorul palatului Sangro.

Dacă ar fi să ne ghidăm după o legendă locală, primele rezultate palinge­ne­zice satisfăcătoare le-a obţinut prin 1754, când, încercând să calcineze nişte oase omeneşti, a spart din greşeală un flacon cu cenuşă în apropierea cuptorului. La câteva secunde după ce conţinutul flaconului s-a răspândit, di Sangro şi ajutorul său, pe nume Origlia, au văzut, uluiţi, un bărbat de vârstă mijlo­cie, complet dezbrăcat, care a apărut din cenuşă. Imaginea s-a volatilizat însă în câteva clipe. Acest succes efemer nu i-a mai reuşit niciodată nobilului al­chi­mist, dar l-a mobilizat în cercetările sale. Din 1760, el s-a consacrat definitiv studiului palinge­neziei, beneficiind şi de ajutorul ines­timabil al unuia dintre cei mai cunoscuţi medici anatomişti ai epocii, Giu­seppe Sa­lerno. Împreună, au reuşit să cons­tru­iască cele două „maşinării anatomice” care au rămas până în zilele noastre.

iw-giuseppe-sanmartino-cristo-velato-04

Observate mai de aproape, cele două trupuri pietrificate se remarcă prin faptul că sunt două corpuri de sex opus. Cel mai mic dintre ele, care stă în poziţie normală, şi-a conservat testiculele, pe când celălalt, care este fără îndoială cel al unei femei, are inima foarte dilatată şi ochii perfect intacţi. Dilatarea inimii şi poziţia braţelor arată că femeia a murit în timpul unui efort fizic foarte mare. Poate în timpul unei naşteri.

Câţiva medici care au stu­diat cu atenţie corpul cred că această femeie, pentru a-şi uşura durerile naşterii, s-a agăţat de marginea patului cu una dintre mâini, murind în timp ce încerca să nască. Această explicaţie comportă o mare lacună: dacă di Sangro a realizat experienţa pe un cadavru, cum a procedat? Cum a putut pietrifica mii de vene şi vinişoare, adesea de subţirimi mili­metrice? Răspunsul este teri­fiant: procesul de pietrificare nu s-a putut realiza decât în urma injectării unui produs necunoscut, răspândit în tot organismul. Cu alte cuvinte: victimele au fost vii, inima lor a răspândit în întreg cor­pul soluţia pietri­fi­ca­toare.

Pentru a evita orice acuzare de asasinat, prinţul Raimondo a extirpat stomacurile celor două corpuri, împiedicând iden­ti­fi­carea metodelor sale foarte puţin or­to­doxe, dar un text bizar, publicat în tim­pul vieţii prinţu­lui, prin 1766, inti­tu­lat „Notă scurtă asupra a ceea ce se vede în casa prin­cipelui de San­se­vero, D. Raimondo di Sangro, în oraşul Napoli”, afirmă că în esofagul şi în ini­ma femeii se puteau observa semne evi­dente de otrăvire prin înghiţirea de substanţe toxice. Dar cele două corpuri pietrificate n-au fost singurele experienţe alchimice ale prinţului Raimondo di Sangro.

În căutarea luminii eterne

Misterul oamenilor pietrificaţi„Maşinăria anatomică”

 În afara rangului său nobiliar, prinţul di Sangro a reuşit să atingă o poziţie politică extraordinară pentru timpul său. În 1750, făcea parte din francmasonerie şi accepta statutul Lojei Aleşilor sau a Răzbu­nă­torilor lui Hiram. Această lojă-cheie în istoria ma­soneriei din Italia s-a inspirat din numele ar­hi­tectului fenician Hiram, care, conform legendei, a fost cel care a construit templul lui Solomon, punând şi ba­zele francmasoneriei moderne.
Si­gur este că di Sangro a jucat în cadrul ei un rol foarte activ.
A scris „Constituţia Lojei din Anglia” în 1751, a participat la ela­borarea statutului unui Tri­bunal de Justiţie ma­sonic cu caracter secret, a tradus şi pu­blicat (fără au­torizarea ins­tan­ţelor ecleziastice) nu­meroase texte oculte de origine clar ma­sonică. A creat prima presă mul­ticoloră, capabilă să im­pri­me dintr-o singură apă­sare toa­te culo­rile pe o pagină.
A rea­lizat un car capabil să se deplaseze pe uscat şi pe apă, o puş­că ce se încărca mult mai rapid decât celelalte din vremea sa.
Dar mai ales, şi asta graţie cunoş­tin­ţelor sale foarte largi în domeniul alchimiei, a izbutit să mo­deleze materiale de o du­ri­tate mare, cum ar fi marmura, căreia i-a modificat tăria, plastifiind-o.
Dovada: magnificele statui care ocupă etajul su­pe­rior al capelei din San­severo. A construit şi o par­do­seală labi­rintică, tra­sată minuţios cu ajutorul unor fragmente subtile de marmură în culori de o to­nalitate foarte precisă. Tot în labo­ra­torul său a rea­lizat culorile care au fost folosite în decorarea tava­nu­lui.
Dar, cea mai enigmatică dintre ex­perienţele sale a fost crearea unui com­bustibil care să ardă, pus într-o lam­pă, vreme de secole.

În 1756, Raimondo di Sangro publică în Franţa unul dintre ultimele sale texte cunoscute: o di­zertaţie des­pre o lampă antică. Aici, explică cum în cercetările sale de palin­genezie, a descoperit din în­tâmplare un com­bustibil (obţinut din oase ome­neşti) care nu se consuma niciodată, deşi ardea. A tras concluzia că această substanţă era folosită în Antichitate şi stătea la baza lămpilor cunoscute sub numele de „lumini eterne”, des­co­perite ocazional în nişte mor­minte vechi. Cei care au deschis enclavele funerare au găsit în interiorul lor o lumină ciudată, răspândită de nişte lămpi care păreau să ardă de secole în­tregi.

Misterul oamenilor pietrificaţi

Detalii oribile

Misterul oamenilor pietrificaţi

Câţiva mari părinţi ai bise­ricii, cum ar fi, de exemplu, Sfân­tul Augustin, au făcut şi ei aluzie la existenţa acestor lămpi inex­tinc­tibile ce se aflau în interiorul templelor ţărăneşti dedicate zeiţei Venus. Ba se spunea chiar că o astfel de lampă fusese descoperită în mor­mân­tul pa­pei Bonifaciu al VIII-lea.

Dar, fără îndoială, „lampa eternă” cea mai fai­moa­să pentru mediile magico-ezo­te­rice frecventate de prin­ţul polivalent a fost aceea care s-a descoperit către anul 1604, în mor­mântul lui Christian Rosen­kreuz, cel care avea să-şi dea câţiva ani mai târziu numele puter­nicei societăţi secrete a frăţiei rosicruciene.

Conform textelor acestei or­ga­nizaţii, s-au descoperit în mor­mân­tul lui Rosen­kreuz, în afară de „lămpile eterne”, şi nişte oglinzi cu virtuţi mi­ra­culoase, pre­cum şi nişte ciudate „ma­şini vorbitoare”, strămoaşe ale mag­ne­to­foanelor.
După cum trebuie să ne aşteptăm din partea oricărui ezoterist care se respectă, di Sangro şi-a realizat opera co­­dificând com­­po­nentele ine­pu­iza­bilei sale surse de ilu­mi­nat, as­cunzând for­­mula în­tr-unul dintre pliurile statuilor sale de marmură. Şi nu degeaba prinţul se bucură şi de un mare re­nume de crip­to­graf.

El s-a spe­cializat în lectura şi scrierea de tip „quipu”, de sor­ginte pe­ruviană, nişte corzi cu no­duri multi­colore pe care incaşii le utili­zau pentru re­censământul popu­­la­ţiei, pen­tru a contabiliza re­coltele şi chiar pentru a scrie poeme epice com­plete, matodă care care l-a aju­tat pe bizarul prinţ să decodifice texte vechi, de origini foarte di­ver­se.
Nu vom şti niciodată care a fost adevăratul nivel de cu­noş­tinţe atins de către prinţ.

Nicio­dată un alchi­mist nu lasă în urma sa dovezi des­pre lucrările pe care le-a întreprins, şi nici piste care ar putea fi urmate de nişte profani. Asta este tradiţia al­chimiei. Din această cauză, cei care au căutat laboratorul prinţului Rai­mondo după moartea sa, nu l-au găsit niciodată.

Nu s-a mai găsit nicio epru­betă, niciun cuptor, niciun carnet de notiţe, nici în interiorul palatului familiei di Sangro, şi nici în in­teriorul sau subsolurile capelei. Cu toate acestea, acum câţiva ani, în timpul lucrărilor de refacere a fun­daţiei templului, au fost descoperite câteva recipiente de sticlă, tipice unui laborator de alchimie.

Misterul oamenilor pietrificaţi

„Altarul” capelei

 Acestea sunt poate singura legătură cu „ma­şinăriile ana­tomice” care ar putea să mărturisească exis­tenţa reală a ex­pe­rienţelor atât de contro­ver­sa­tului prinţ Raimondo. O cercetătoare napolitană afirmă că templul este un adevărat „Drum Ini­ţia­tic”, în stilul a­celora ca­re pot fi des­co­pe­rite în multe dintre ma­­rile ca­te­dra­le go­­tice din lume, cum ar fi de e­xemplu ce­le de la Chartres sau A­miens. Se pa­re că templul prin­ţului este cons­truit pe ru­inele unui foar­te vechi tem­plu egip­tean de ori­gine ale­xan­­dri­nă, de­di­cat zei­ţei Isis.
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *