Copiii ”sălbatici”. Exemple de oameni “crescuţi” de animale

mogli

Sir Francis Galton a introdus expresia “natură versus educaţie“, acum 150 de ani, pe când incerca să afle “dacă fie ereditatea, fie mediul social au impactul decisiv în dezvoltarea psihologică umana (comportament, obiceiuri, inteligenţa, personalitate, sexualitate, tendinţe agresive, ş.a.m.d.) “ (cliffnotes.com).

Susţinătorii factorului educational aduc ca argument faptul că oamenii învată în maniera în care li se predă, învăţand din ceea ce se întămplă în jurul lor.

Pe de altă parte, aceia care îi contrazic sunt convinsi că purtarea noastră este concretizare atât a predispoziţiei genetice, cât şi a instinctelor primare,animalice (vezi ideile lui Freud).

Care este însă părerea ta? Suntem noi doar rezultat al mediului în care trăim sau doar al moştenirii genetice, sau suntem o combinaţie a acestor factori ?

Copiii ”sălbatici” sunt un aspect demn de considerat în această dezbatere. O definiţie a copilului sălbatic ar fi aceea de fiinţă tânără care, în urma abandonului sau a unei situaţii neobişnuite este privat de interacţiune si comunicare cu semenii săi. Drept urmare, aceştia adesea nu dobândesc aptitudini sociale, iar până şi un gest atât de firesc ca vorbitul le este străin . Un număr semnificativ de astfel de copiii sunt “crescuţi” de animale şi chiar dacă învaţă tot prin observarea celor ce se petrec în jurul lor, asemenea copiilor în circumstanţe normale ,ceva totusi îi diferenţiază : ceea ce învaţă.

Nota editorului: Întrucat relatările se referă la persoane reale, dintre care unii încă în viată, sunt menţionaţi cu numele adevărate şi nu cum au apărut în presă.

  1. Bello din Nigeria

Bello, uneori numit în presă drept “Băiatul Cimpazeu Nigerian”, a fost găsit în 1996. Nimeni nu cunoştea cu certitudine vârsta acestuia, însă se presupune că era în vârstă de 2 ani la momentul descoperirii. A fost găsit în pădurea nigeriană, având un handicap atât fizic, cât şi mental, aceasta fiind o explicaţie probabilă pentru abandonarea sa la doar 6 luni (o practică comună în tribul Fulani). La o vârstă atât de fragedă cu certitudine că Bello nu era capabil să se descurce, însă se pare că cimpanzeii au avut grijă de copil. Băiutul a preluat multe aspecte caracteristice acestor animale, mersul fiind unul dintre ele.

Descoperirea lui în pădurea Falgore a fost pusă sub semnul tăcerii, fapt care s-a schimbat atunci când agenţiile media au aflat de existenţa sa în Tudun Maliki Torrey, un adăpost pentru copii abandonaţi. Au apărut articole despre cum îi deranja pe ceilalţi copii întrucât arunca cu obiecte sau pentru ca sarea si ţopăia în timpul nopţii. Şase ani mai târziu devenise mult mai calm, însă nu a renunţat la comportamentul asemenea cimpanzeilor. Bello nu a învăţat niciodată să vorbească, în ciuda interacţiei constante cu cei de la adăpost, iar în 2005 a decedat din cauze necunoscute.

  1. Vanya Yudin

Un caz mai recent este acela al lui Vanya Yudin (cunoscut în presă ca “Băiatul Pasăre Rus”). Atunci când a fost găsit de asistentii sociali rusi, in 2008, avea 7 ani si îi era cu neputinţă să vorbească, nu făcea altceva decât să ciripească şi să fâlfâie din braţe ca şi cum ar fi avut aripi, comportamentul său putând fi asociat cu cel al unei păsări. Copilul trăia intr-un apartement cu 2 camere, în care se aflau colivii pline cu păsări aparţinând mamei acestuia. Galina Volskaya, una dintre asistentele sociale care au fost implicate în acest caz a afirmat că deşi locuia împreaună cu mama sa aceasta nu i-a adresat nici un cuvânt, ci pur şi simplu l-a tratat ca şi când ar fi fost oricare alt animal deţinut. În momentul în care Volskaya a încercat să-i vorbească răspunsul acestuia a fost un ciripit. Cu toate că nu a fost abuzat psihic, băiatul a fost tratat în mod asemănător copiilor privaţi de prezenţa umană. Internarea lui într-un azil, unde a primit sprijinul corespunzător, a condus la “umanizarea” sa. Ulterior, pentru a-i facilita integrarea în societate a fost trimis la un centru psihologic.

  1. Dina Sanichar

Unul dintre primele cazuri din această categoria a fost acela al “Băiatului Lup Indian”, cum a fost numit Dina Sanichar. Se crede că avea 6 ani când a fost gasit de vânători, în 1867. Aceştia au observat o haită de lupi intrând într-o peşteră urmată de o fiinţă, care mergea în patru picioare. Oamenii au alungat lupii cu fum si l-au găsit pe Dina, pe care l-au salvat din junglă. Copilului i s-a acordat asistenţă pentru recuperare, desi la vremea respectivă se cunosteau putine lucruri în acest sens. Cei care l-au ajutat au încercat sa-l dezvete de obiceiuri precum: mâncatul cărnii crude, smulgerea hainelor sau mancatul alimentelor aflate pe jos. După un timp a fost posibilă hrănirea cu mâncare gătită, dar nu a învăţat niciodată să vorbească.

  1. Rochom Pn’gieng

Pe data de 23 ianuarie 2007, o femeie cambodgiană (“Fata cambodgiana din junglă”) a ieşit din jungla regiunii Ratanakiri după ce petrecuse mai bine de 19 ani în acest loc. O familie dintr-un sat din apropiere au anuntat că femeia era fiica lor, numele ei fiind Rochom Pn’gieng şi că dispăruse în 1979. Când a fost găsită era dezbrăcătă şi speriată. Descoperirea ei a fost legată de pierderea cutiei cu mâncare de către un bărbat, care a dorit sa stie cum a fost posibil aceasta. Omul, însoţit de prieteni, au găsit-o pe făptaşă în junglă şi au anunţat poliţia. Coincidenţă, dar şeful poliţiei era fratele femeii care a recunoscut-o datorită cicatricei, proeminente de pe spate. La vârsta de 8 ani, Rochom Pn’gien şi sora acesteia s-au pierdut în timp ce aveau grijă de turma de bivoli (aceasta din urmă nu a mai fost găsită). Din momentul în care a fost găsită multe persoane au încercat să îi faciliteze readaptarea la un stil de viaţă normal. Cuvintele ştiute de fată erau: durere de măsea, mamă şi tată, însă psihologul a consemnat că ea probabil ştia şi alte cuvinte, dar care nu puteau fi înţelese. Atunci când îi era foame sau sete ea doar arăta spre gură. De asemenea, mai mult se târa decât mergea şi refuza să se îmbrace. Cu toate că a fost găsită şi s-a încercat recuperarea, femeia a încercat adesea, uneori chiar cu success, să evadeze înapoi în junglă.

  1. Traian Caldarar

Un alt caz recent de copil sălbatic îl vizează pe Traian Caldarar (găsit în 2002) cunoscut şi ca “Băiatul Câine Român” sau ”Mowgli”, după personajul principal din “Cartea junglei”. Copilul trăia separat de familie de 3 ani, începând cu vârsta de 4 ani. Atunci când a fost găsit, era în vârstă de 7 ani, însă din cauza denutriţiei arăta asemenea unui copil de 3 ani. Se crede că băiatul a fugit imediat după plecarea din sanul familiei a mamei, care, se pare, era victimă a violenţei domestice. Traian locuia în sălbăticie (Braşov), adăpostul sau fiind reprezentat de o cutie de carton acoperită cu o pătură, iar cand a fost gasit suferea de rahitism, circulaţie deficitară şi avea răni infectate. Luând în considerare vârsta, menţinerea lui în viaţă s-a datorat câinilor vagabonzi. Împrejurarea în care băiatul a fost găsit este legată de numele lui Ioan Manolescu, un cioban a cărui maşină s-a stricat şi a fost nevoit să meargă prin păşuni, acolo unde l-a şi zărit pe băiat. Întrucât atunci când a fost găsit, cadavrul unui câine era în apropiere s-a presupus că aceasta îi era sursa de hrană. Odată luat în grijă, copilul prefera să doarmă sub pat şi nu pe el. Senzaţia de foame îi apărea adeseori, iar atunci când hrana lipsea era uşor iritabil; în plus, adormea imediat după servirea meselor. În 2007, au apărut informaţii despre Traian, care aflat in grija bunicului, era bine şi mergea la şcoală în clasa a III-a. Întrebat fiind despre şcoală, copilul a afirmat “Îmi place aici, sa colorez, să mă joc, să învăţ să scriu şi să citesc. Avem jucării, ursuleţi de pluş, maşinuţe şi mâncarea este foarte bună”. (cancan.ro)

  1. John Ssebunya

Opinia generala este că John Ssenbunya, “Băiatul Maimuţă Ugandez”, a fugit de acasă fiind martor al asasinării mame sale de însuşi tatăl său, pe când avea 3 ani. A fugit în junglă, unde a fost luat în grijă de maimuţele verzi africane. În 1991 a fost zărit ascunzându-se în copac de o femeie dintr-un trib local, pe numele Millie. După această întâlnire, ea a alertat bărbaţii care au plecat in căutarea băiatului. Capturea lui nu a fost însă facilă întrucât în încercarea de a-l proteja, atât maimuţele, cât şi băiatul aruncau cu beţe. Cu toate acestea s-a reuşit aducerea lui în sat, unde a fost curăţat, descoperindu-se astfel că avea hipertricoză, corpul fiindu-i acoperit de păr şi în zone în care ar fi trebuit să lipsească. Din cauza mediului în care a trait, a contractat o formă de viermii intestinali de dimensiuni neobişnuite, jumătate de metro lungime. Un alt aspect l-au constituit rănile datorate imitării modului de deplasare al maimuţelor. Băiatul a fost încredinţat lui Paul şi Molly Wasswa, care se ocupa de un orfelinat. Cei doi sunt aceia care l-au învăţat sa vorbească, deşi mulţi sunt de părere că el ştia să vorbească înainte de a fugi. În prezent John cântă în corul de copii Perla Africii, iar modul în care se comporta nu aminteşte nimic de trecutul sau din sălbăticie.

  1. Kamala şi Amala

O poveste renumită despre aceşti copii este istoria Kamalei (8 ani) şi Amalei (un an si şase luni), găsite în 1920. Ambele îşi petrecuseră mare parte a vieţii abandonate, singure. Au fost găsite în Midnapore, India în viziuna lupilor şi deşi erau împreună la acel moment, investigaţiile sugerează că nu erau surori, ci doar ca au fost abandonate în aceeaşi perioadă sau luate de lupi. Găsirea fetelor a fost rezultatul poveştilor răspândite în sat despre două “apariţii spirituale” văzute adesea însoţind lupii din jungle Bengalului. Preotului Joseph Singh i-a fost încredinţată misiunea de a stabilice daca este adevărat. Pentru aceasta el s-a urcat într-un arbore deasupra peşterii şi a aşteptat. Atunci când lupii au părăsit ascunzătoarea nu mică i-a fost mirarea să observe doua figuri cocoşate, care priveau afară. Primul pas a fost acela de a nota ceea ce a văzut, descriind fetele ca “arătând hidos dar cu corp asemenea oamenilor”, mentionând şi că acestea nu aveau mers biped şi nici trăsături omeneşti. Singh, deşi le-a scos din sălbăticie, nu avea cunoştinţe despre reabilitarea lor. Fetele dormeau răsucite una lângă cealaltă, mormăiau, îşi rupeau veşmintele, nu mâncau decât carne crudă, urlau şi erau diforme fizic, întrucât tendoanele şi încheieturile braţelor şi picioarelor erau scurtate, ceea ce făcea imposibilă locomoţia normala. Cele două nu manifestau interes în a interacţiona cu cei din jur. Unele personae au afirmat că simţurile lor erau impecabile, mai ales în ceea ce privea auzul, văzul şi simţul olfactiv. Amala a decedat din cauza unei boli, fapt ce a declanşat intrarea Kamalei într-o lungă perioadă de doliu. Singh credea că ea va muri, însa acest lucru nu s-a întâmplat astfel ca a început un program de reabilitare pentru a–i uşura vindecarea. In cele din urmă fata a mers în două picioare şi a învăţat si câteva cuvinte. Kamala a murit în 1929 ca urmare a unei insuficienţe renale.

  1. Victor din Aveyron

Victor ”Băiatul Sălbatic din Aveyron” este un alt nume din listă care v-ar putea fi familiar. Unii ar putea spune că este primul caz documentat de autism, dar în definitiv este un caz foarte cunoscut de copil lăsăt singur în sălbăticie. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, mai mulţi au fost aceia care l-au văzut pe Victor rătăcind în pădurile Saint Sernin sur Rance, în sudul Franţei. Întâia oară, dupa ce l-au recuperat, băiatul “evadase”, astfel că de-abia în 8 Ianuarie 1800 acesta a fost regăsit după ce ieşise singur din pădure, deşi fusese zărit de mai multe ori între 1798 şi 1799. La data respectivă avea 12 ani şi nu putea spune nici măcar un cuvânt. A fost readus în oraş, unde a fost în general acceptat, deşi odată răspândită vestea, nu puţini au fost aceia care au dorit să-l examineze.

Joseph Bonnaterre, un profesor de biologie, a fost cel care examinându-l pe Victor l-a scos afară în zăpadă fără îmbrăcăminte. Victor, dupa ce alergase prin zăpadă, nu a prezentat semne că expunerea la temperaturii joase i-ar fi fost dăunătoare, dar acest fapt nu a surprins ţinând cont că a trăit 7 ani în sălbăticie. Roch-Ambroise Cucurron Sicard a urmat profesorului, dar încercarea de a-l învaţa pe copil, s-a transformat curând in frustrate din cauza lipsei progresului. Cu toate că băiatul probabil s-a născut cu capacitatea de a vorbi şi a auzi, abandonarea sa în padure a avut un impact negativ, greu remediabil. În cele din urmă a ajuns sub protecţia Institului pentru surdo-muţi din Paris, unde a şi murit la vârsta de 40 de ani.

  1. Oxana Malaya

În 1991, Oxana Malaya, din Ucraina, a fost gasită şi considerată un copil “sălbatic”. La vre-mea respectivă avea 8 ani şi se credea că trăise alături de câini de la vârsta de 3 ani. Întrucât a fost ţinută într-o cuşcă de câine din curtea casei a preluat elemente de comportare specifice acestora: lătratul, mârâitul si chiar şi protejarea haitei, dacă putem spune aşa. Locomoţia era asemenatoare cu cea a patrupedelor, iar înainte de a masa adulmeca hrana. În momentul în care autorităţile au intervenit pentru salvarea ei, ceilalţi câini, dar chiar şi fata însăşi lătrau şi mârâiau. Din cauza lipsei prezenţei factorului uman vocabularul Oxanei se limita la da şi nu. Cert este faptul că a fost supusă unei terapii intensive în încercarea de a dobândi aptitudini sociale şi de comunicare. Deşi poate vorbi, întâmpină dificultăţi în ceea ce priveşte exprimarea emoţiilor. În present se află în Odessa, la Baraboy Clinic unde cea mai mare parte a timpului şi-o petrece îngrijindu-se de ferma spitalului, chiar dacă a afirmat că cel mai bine se simte în compania câinilor.

  1. Genie

Dacă vei urma cursuri de psihologie sau vei purta o conversaţie despre copii sălbatici, un nume care cu siguranţă va fi menţionat este acela al lui Genie. Timp de 13 ani ea a fost închisă într-o cameră şi legată de scaunul ei micuţ, alteori era pusă într-un sac de dormit şi apoi într-un pătuţ. Tatăl acesteia, autorul acestor abuzuri, o lovea cu un băţ dacă vorbea sau lătra şi mârâia la ea pentru a o determina să păstreze liniştea. Genie nu era însă singura supusă acestui trata-ment, mama şi ceilalţi copii erau trataţi în aceeaşi manieră. De aceea, vocabularul lui Genie cuprindea 20 de cuvinte, printre acestea cele mai folosite fiind ”termină” şi ”ajunge”. Descoperită în 1970, este considerat cel mai grav caz de izolare socială cunoscut până în prezent. A fost iniţial suspectată de autism, până când doctorii au aflat că avea 13 ani şi ca era victima unui abuz. A fost internată la Spitalul pentru Copii, in Los Angeles, unde a fost tratată ani la rând. După o perioadă, era capabilă să răspundă întrebărilor printr-un cuvânt şi să se îmbrace singură. În pofida acestor progrese şi-a menţinut comportamentul anterior, ca de exemplu “mersul de iepuraş”, care consta în a-şi ţine mâinile în faţă, ca şi cum ar fi fost lăbuţe. Genie zgâria şi se agaţa de lucruri. Deşi a avut mai multe domicilii, şi-a găsit un cămin timp de 4 ani în casa terapeutului său, David Rigler, care a lucrat cu ea zi de zi. El şi familia sa au învăţat-o limbajul semnelor, dar şi moduri de a se exprima, însă fără a vorbi, desenul fiind o astfel de alternativă. Ulterior, Genie a locuit cu mama sa şi mai târziu cu părintii adoptive, care au fost şi ei abuzivi, circumstanţă care a condus la reactivarea starii de muţenie. În prezent aceasta locuieşte undeva în California de Sud.

sursa: zeceintop.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *