Istoria se scrie și se rescrie, hârtia suportă orice! Ce sărbătoresc, de fapt, francezii pe 14 iulie. Căderea Bastiliei, o altă gogonată a unor „băieți deștepți”

bastilia

Ce semnifică oficial ziua de 14 iulie, ziua oficială a Franţei?Ziua de 14 iulie este sărbătorită pentru prima dată de către francezi nu în 1789, când a căzut temuta închisoare Bastilia, ci un an mai târziu, în 1790, sub numele de „Sărbătoarea Federaţiei”.

Este prima aniversare a acestei zile, care va deveni, abia după aproape un secol, Ziua Naţională a Franţei. În 1879, ziua de 14 iulie a fost sărbătorită semioficial, dar, un an mai târziu, Benjamin Raspail a propus un proiect de lege prin care Republica Franceză adoptă ca sărbătoare naţională ziua de 14 iulie.

„Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunare Naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotărât să prezinte într-o Declaraţie Solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel încât această declaraţie, mereu prezentă în faţa tuturor membrilor societăţii, să le reamintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor”. Aceste cuvinte nu au fost rostite pe 14 iunie 1789, dar au fost ecourile asaltului Bastiliei din prima zi a Revoluţiei Franceze, sărbătorită ca zi naţională a Franţei din anul 1880. Citatul este din Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională Franceză în august 1789. Este documentul care proclama chiar din primul articol: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi”.

Şi totuşi…ce Bastilie a căzut?

Când a izbucnit Revoluţia Franceză, închisoarea Bastilia fusese de ceva timp dezafectată, aici fiind închişi câţiva polemişti sau tineri snobi insolenţi. În Bastilia nu se aflau decât şapte persoane de origine nobilă, printre care un idiot şi patru escroci… La puţin timp după aceea, numărul închisorilor s-a mărit de patru ori. Apoi sute de mii de persoane au cunoscut rigiditatea terorii instituite de revoluţia franceză.

Cine s-a gândit să transforme eliberarea a patru escroci în sărbătoare naţională?

Transformarea ei în simbolul luptei împotriva tiraniei a fost o construcţie tardivă. Primul care s-a gândit să comemoreze 14 iulie 1789 a fost un personaj, din fericire, dat uitării, un anume Fleury-Lescot. În afara funcţiei sale de primar al Parisului, acesta era şi un activ furnizor al ghilotinei, regretând împreună cu amicul său Maximilien Robespierre că maşinăria doctorului Guillotin nu funcţiona mai des. În plină teroare robespierriană, adresându-se comitetelor de supraveghere revoluţionare, el a rostit un discurs care i-ar face să tremure de spaimă pe cei mai conservatori dintre eminenţii noştri politiceni. „Salut 14 iulie! Salut ziua memorabilă în veci, în care poporul Parisului a cimentat cu sângele său prima piatră a libertăţii publice dărâmând Bastilia!“ Cu siguranţă, sângele a curs, iar când sângele curge este întotdeauna deplorabil, dar statisticile întocmite sub supravegherea strictă a lui La Fayette menţionează 83 de morţi la faţa locului, în ambele tabere, 19 văduve şi 5 orfani. Din păcate, de la 14 iulie 1789, s-au înregistrat revolte şi conflicte sângeroase pentru apărarea unor cauze mai mult sau mai puţin juste; de-a lungul istoriei au existat multe morţi inutile.

Cine stătea în Bastilia, celebra fortăreaţă franceză?

De fapt, surprinde numărul de legende cărora căderea Bastiliei le-a servit drept izvor nesecat de inspiraţie, atât în sens rău, cât şi bun. Restabilirea adevărului despre 14 iulie 1789 nu înseamnă să elogiem celebra fortăreaţă, în realitate închisoarea de stat. De altfel, nimeni nu intra în Bastilia fără motiv. Scrisoarea regală de dizgraţie, urmată de încarcerarea în Bastilia, emana din voinţa regală, dar aceasta nu a fost semnată decît rareori din capriciu. Arestarea lui Fouquet, supraintendentul de finanţe sub Ludovic al XIV-lea, nu a fost arbitrară, ci nedreaptă, pentru că procesul ministrului închis a fost fructul acru al invidiei curtenilor mai puţin favorizaţi de soartă.

Dacă la Bastilia au fost închişi autorii unor comploturi, trădători, rebeli faţă de autoritatea regală, în sistemul penal din vechiul regim de dinainte de 1789, lucru acesta nu ar trebui să mire pe nimeni, şi totuşi surprinde, scăpându-se din vedere că au fost – din eroare sau pe bună dreptate – mai multe capete tăiate şi mai multe arestări de lungă durată între 1789 şi 1804 decât au existat în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea (71 ani). „Teroarea”, pe bună dreptate numită astfel, nu este o impostură, ci o crudă succesiune de intrigi ucigaşe şi de răzbunări personale.

În Bastilia nu se torturau oameni aşa cum s-a creat legenda

Conform textelor – şi nu sunt puţine –, dintre cei care au poposit în închisoare, foarte puţini se plângeau de maltratare fizică… până în momentul în care ajungeau pe mâna călăului. Aceste execuţii, care au făcut să curgă atâta cerneală după 14 iulie 1789, abia dacă se ridică la circa 30 în 2 secole. Şi doar un singur deţinut a fost torturat în închisoare, mareşalul de Biron, în timpul lui Henric al IV-lea. Judecăţile de la Bastilia erau rostite în numele regelui, după „bunul său plac” (sic), cu excepţia jurisdicţiei ecleziastice, care avea mâna deosebit de grea, şi a celei senioriale. Dar judecătorii nu erau independenţi, fiind supuşi tutelei monarhului. În zilele noastre, este justiţia mai independentă?

Contrar prejudecăţilor, cei încarceraţi la Bastilia nu au fost niciodată îngropaţi de vii. Dacă mobilierul celulelor nu purta marca unuia dintre atelierele de ebenist aflate în apropierea cartierului Saint-Antoine, hrana însă, după spusele celor care au „ieşit“, a fost întotdeauna convenabilă. Cât despre haine, nici vorbă de uniforma ocnaşilor. Pentru a ne edifica, este suficient să citim memoriile celebrului Latude, care a petrecut ani buni la Bastilia, doar pentru că s-a încăpăţânat să refuze toate bucuriile libertăţii oferite de guvernator. Latude povesteşte că a refuzat o pereche de pantaloni scurţi cu căptuşeala de mătase, confecţionaţi de un croitor renumit, pentru că nu-i convenea croiala. Altă dată, îi scrie guvernatorului să se plângă de conţinutul slab de grăsime al cărnii de pasăre ce i se servea. Nimeni nu s-ar fi gândit să-i ia cardinalului de Rohan vesela de argint. Nu toţi erau la fel de bine trataţi, dar media rămânea acceptabilă. În ceea ce am numi azi „închisoare de cinci stele“, viaţa cotidiană îşi păstra un anumit specific aristocratic. Deţinuţii nu bombăneau, iar celor găsiţi acolo în iulie 1789– şase, după unii, şapte, după alţii – le-a venit cam greu să înţeleagă de ce poporul a vrut să-i elibereze.

Cam ăsta e adevărul despre Bastilia. Nu numai că pe 14 iulie 1789, ceea ce se aniversează astăzi, n-a căzut nimic (închisoarea fiind lăsată aproape în părăsire, în ea neaflându-se decât vreo 4 vagabonzi şi 3 oameni), dar celebra Bastilie nu era deloc crudă în trecut cum s-a zvonit atâta timp. Atunci, cui servesc mistificările?

loading...
loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *