Leacuri neştiute de lumea modernă, destăinuite de monahul Filotheos din Munţii Carantania

monahul Filotheos din Munţii Carantania

După zile în şir de călătorii în Ţara Sfântă, într‑o binecuvântată zi de vineri am făcut un popas pe malul drept al Iordanului, chiar acolo unde se spune că ar fi adevăratul loc al Botezului Mântuitorului Hristos.

Clima blândă din acea zonă te face să uiţi până şi cele mai aprige vicisitudini ale vieţii, învăluindu‑te într‑o boare, care eu personal nu ştiu dacă are vreun nume, dar trăieşti senzaţia că te poartă pe aripi de îngeri.

După ce mi‑am primenit trupul şi sufletul în apa Iordanului, am ridicat privirea spre cer şi I‑am dat slavă lui Dumnezeu pentru acest dar minunat. În locul acesta încărcat de spiritualitate, bucuria mea a fost întregită de cunoaşterea unui monah grec, vieţuitor al Munţilor Carantania, care m‑a făcut să înţeleg cum se poate ajunge la vindecarea sufletească, dar cât de uşor te poţi vindeca şi trupeşte, doar cu plante şi fructe din Grădina Domnului.

Întâlnirea cu călugărul grec

Am păşit cu sfială pe treptele care coboară până în apa Iordanului şi mi‑am spălat faţa cu apa aceea rece ca gheaţa, o apă pe cât de tulbure, pe atât de binefăcătoare. În momentul în care am atins apa, m‑am trezit ca dintr‑un vis, cu o bucurie în suflet, pe care n‑o mai încercasem niciodată, trăind sentimentul curăţirii trupeşti şi sufleteşti în acelaşi timp. Pentru o clipă am simţit boarea aceea călduţă, ca şi cum respiraţia Mântuitorului cobora peste locul acela sacru, spre a ne răsplăti cu o dulce binecuvântare. Cu această limpezime a privirii, dar şi a trupului, mi‑am simţit sufletul mai curat decât oricând şi nu puteam să‑mi explic de unde atâta prospeţime, acolo, în imediata apropiere a deşertului? Cu mintea frământată de semne de‑ntrebare, am început să urc, iar când am ajuns lângă grupul cu care venisem, un bătrân, coborât parcă din Pateric, m‑a făcut să tresar. Monahul Filotheos vieţuieşte în Munţii Carantania, iar o dată pe lună coboară să ia apă din Iordan, seminţe şi fructe. De la el am aflat taine ale tămăduirii cu această apă, dar şi alte leacuri cu plante şi fructe care rodesc pe pământul arid al Ţării Sfinte. Rămânând gânditoare, într‑un loc de unde într‑o perspectivă îndepărtată aveam Iordanul cu întortocheata lui şerpuire, iar din cealaltă grupul de monahi cu care venisem, ei bine, în locul acela, am simţit cum coboară lumina amiezii peste feţele îngândurate ale tuturor. Multă vreme, am încercat să descifrez tăcerea care pusese stăpânire peste noi toţi, dar n‑am reuşit cu niciun preţ. M‑am aşezat lângă călugărul a cărui rugăciune părea că nu se va termina niciodată şi priveam cum îşi trece degetele pe metanier, nefiresc de repede, cu privirea fie în pământ, fie de‑a lungul râului. Un grilaj de fier, care întâmplător era între noi mă împiedica să văd foarte bine cum curge rugăciunea, motiv pentru care i‑am făcut semn maicii Pelaghia să îl surprindă într‑o fotografie. S‑a mâhnit foarte tare monahul şi, ridicându‑se, ne‑a rugat să ştergem imaginea surprinsă, pentru că viaţa lui actuală este departe de cele lumeşti şi nu‑şi doreşte să smintească pe cei care‑i ştiu obiceiul de a se ruga în locuri numai de el ştiute, din Munţii Carantania. Teologul şi jurnalistul din mine erau într‑un război total. I‑am luat cu o repeziciune de nedescris aparatul măicuţei şi l‑am băgat în geantă, motivând că acolo sunt toate pozele mele de la Iordan şi că voi şterge şi acea fotografie. Au urmat momente de tăcere şi rugăciune, după care monahul ne‑a binecuvântat şi ne‑a uns cu sfânt mir, pe fiecare în parte. Era semn că ne‑a iertat.

Monahul Filotheos trăieşte în Pustia Carantaniei

Am plecat de la Iordan, dar în drumul până la maşina care ne aştepta, întâmplarea a făcut să ajung iar lângă monah. De data aceasta am făcut cunoştinţă şi am aflat că se numeşte Filotheos. A fost medic la Atena timp de nouă ani, după care şi‑a pierdut soţia, în timp ce‑i aducea pe lume o fiică. Au murit amândouă, iar tânărul medic de atunci, rămas singur, a ales calea monastică, vieţuind timp de zece ani la două mănăstiri din Grecia. A plecat apoi într‑un pelerinaj în Ţara Sfântă şi a rămas aici pentru totdeauna. După trei ani de viaţă de obşte la Mănăstirea Sfântul Sava, atras fiind de pustnicie, s‑a retras în Munţii Carantania, unde vieţuieşte şi astăzi. Nu mi‑a dat prea multe amănunte despre locul şi modul în care trăieşte, dar am înţeles că o dată la o lună sau două coboară să se spovedească şi să se împărtăşească şi tot atunci îşi face provizii pentru următoarea perioadă de timp. Întrebându‑l ce face în momentele de slăbiciune trupească şi cum îşi tămăduieşte bolile, am avut bucuria de a mă îmbogăţi cu o mulţime de taine duhovniceşti şi leacuri numai de el ştiute, pe care la rându‑i le‑a aflat de la călugării bătrâni, pe care îi găsise în acele locuri.

„Nardul nu tămăduieşte fără rugăciune”

Totul a început de la o banală întrebare a mea, prin care voiam să ştiu de unde aş putea cumpăra o sticluţă cu mir, care să fie identic cu acela cu care ne‑a uns părintele. După ce a zâmbit îngăduitor, monahul mi‑a explicat: „Mirul acela care se comercializează şi pe care îl căutaţi dumneavoastră, turiştii, este doar o umbră de mir. Acesta (şi îmi arată încă o dată sticluţa) este mir de nard curat. Nardul nu este întotdeauna din cel mai bun. Există mai multe soiuri, ceea ce vedeţi aici se foloseşte la Marele Mir. Când am venit din Grecia, aveam mari probleme cu circulaţia periferică, dar de câţiva ani buni, pun 10 ml de ulei de nard în 100 ml ulei extravirgin de măsline şi mă masez cu el în fiecare seară. Uite‑aşa am scăpat şi de varice, dar acelea nu se masează, ci doar se ung foarte uşor. Este minunat nardul, mai ales când corpul ăsta vlăguit dă semne că se slăbeşte. Ungerea tâmplelor cu ulei de nard alungă oboseala şi revigorează organismul. Vă daţi seama cam cum percepe organismul uman tratamentul acesta trupesc cu nard, dar cât de mult amplifică rugăciunea toate aceste miresme. Ceea ce se comercializează este un mir falsificat. Vin creştinii din lume şi se întreabă de ce leacurile aflate de la monahi nu‑şi fac efectul?
Păi cum să şi‑l facă, dacă el doar miroase a nard, fără să posede toate calităţile terapeutice ale nardului natural. Şi mai e ceva, nardul este un leac ce nu tămăduieşte fără rugăciune! Să spuneţi asta la toţi creştinii!”.

Rubarba de deşert, singurul leac din Munţii Carantania

Mă‑ntreb cum vă puteţi trata cu plante, aici în plin deşert? Din câte ştiu, apa este esenţială pentru viaţa fiecărei plante, dar în Munţii Carantania spuneaţi că nu există nici o sursă de apă, până şi apa de băut trebuie drămuită cu mare grijă. Şi‑atunci, cum e cu putinţă să aveţi plante de leac în condiţiile în care faceţi atâta drum doar pentru avea rezerve de apă pentru băut? Ce ştiţi voi, oameni dragi?! Dumnezeu, de multe ori este mai grijuliu cu viaţa plantelor, pentru că au şi ele un rost în lumea asta. Şi mai sunt şi plante, care îşi iau singure apa, chiar dintr‑un teren pe care nici firul de iarbă nu s‑ar încumeta să crească. Aţi auzit de rubarba de deşert? Bineînţeles că nu! Puţini sunt cei care au auzit de această plantă de leac a deşertului. Spre deosebire de plantele adaptate la această climă, rubarba deşertului îşi colectează singură apa, prin frunzele ei mari, străbătute de şanţuri, prin care apa este dirijată spre baza plantei, prelingându‑se până la rădăcină. E ca şi cum s‑ar autoiriga. Tulpinile şi rădăcinile acestei plante sunt foarte sănătoase, din ele obţinându‑se un suc detoxifiant, folosit ca leac al afecţiunilor hepatice. Cine nu cunoaşte însă această plantă, sau îi consumă frunzele, poate chiar să şi moară, datorită efectului foarte toxic al frunzelor.
Când am venit din Grecia aveam ciroză hepatică decompensată. După ce m‑am retras în munţi, hrana de bază era rubarba deşertică, pe care o tăiam sub formă de cubuleţe şi o lăsam la soare, apoi o storceam, consumând‑o ca pe o ciorbă, cu pâine uscată, când aveam; când nu, beam pur şi simplu zeama aceea obţinută din tije. Un părinte rus spunea că datorită
antioxidanţilor, vitaminelor şi mineralelor sucul acela are rolul de a întări imunitatea organismului şi de a ţine departe bolile digestive.

Florile de portocal mângâie sufletul precum o rugăciune

Am înţeles că sucul acela este foarte amar. În zilele în care nu aveaţi pâine, cum reuşeaţi să‑l beţi simplu?Sincer, de obicei îl beam combinat cu suc de lămâie sau de portocale, dar acesta era deja răsfăţ, nu mai era tratament. Cu citricele eram obişnuit de acasă şi ştiam de la mama cât de mult contează să mănânci măcar o portocală pe zi. Am fost cinci fraţi acasă, dar aveam o livadă de portocali, care era un fel de „doctor al casei”. Până nu am studiat medicina, nu ştiam foarte multe lucruri despre citrice sau despre boli, mama însă spunea că atâta vreme cât nu fac rău, aceste fructe trebuie să aibă un efect bun asupra organismului. Târziu, aveau să mi se confirme acestea toate, dar mai ales am învăţat să iau ce era mai bun din metodele de tratare ale mamei. Înainte de a vă destăinui câteva dintre acestea, aş vrea să vă spun un lucru pe care n‑am să‑l uit niciodată. De mici copii, eu şi fraţii mei eram lăsaţi ore în şir să hoinărim prin livezile cu portocali înfloriţi, pentru a ne întări sistemul nervos. Cel puţin aşa se spunea în satul în care am crescut eu. Şi dacă mă gândesc bine, chiar aşa şi era, oamenii parcă erau mai echilibraţi, deşi ştiţi bine ce se spune despre temperamentul grecilor. Ceea ce n‑am mai regăsit decât în rugăciune, pacea aceea caldă şi sufletul odihnit, asta îmi amintesc despre livezile cu portocali în floare…

O ispită alungată cu o simplă privire spre Carantania

După un moment de rugăciune, mă tot uitam să nu mă îndepărtez de părintele Filotheos. L‑am zărit ceva mai departe, într‑un dialog cu doi armeni. Instantaneu, am pus mâna pe aparatul de fotografiat, dar în timp ce voiam să‑l deschid, am constatat cu stupoare că se descărcase. În timp ce‑l reaşezam în rucsac, am rămas cu privirea spre Muntele Carantania. Da… Muntele Ispitirilor! Am tresărit ca dintr‑un vis tulburător. Nu departe de locul acesta, acolo pe munte, L‑a îmbiat satana pe Mântuitorul cu pâine şi I‑a arătat „într‑o clipă toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I‑a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Ţie dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie”. Mântuitorul i‑a răspuns: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să‑I slujeşti. Am trăit sentimentul că, dintr‑un cotlon de stâncă, satana tare se mai bucura de faptul că‑i primeam cu atâta uşurinţă ispita. Mi‑am promis în clipa aceea că nu voi mai încerca sub nici o formă să mă las ispitită de gândul de a‑l imortaliza pe monahul acesta blând şi bun, care îşi pierdea din timpul lui de rugăciune pentru a ne destăinui nouă, mirenilor, lucruri de mult uitate de lume, dar extrem de preţioase pentru aceste timpuri.

Decoctul de smochine vindecă afecţiunile digestive 

Monahul îşi continua discuţia cu armenii şi văzând că intenţionez să mă apropii de grup, mi‑a întins şi mie o smochină din cele câteva pe care i le dăruiseră ceilalţi doi. Bineînţeles că n‑am pierdut prilejul de a‑l întreba câte ceva despre aceste fructe, pe care eu le ador. „Şi în Grecia, unde am copilărit eu, smochinii creşteau la tot pasul. Nu ştiu cum se face, dar cu fructele cu care am crescut, cu acelea Dumnezeu a rânduit să mă hrănesc toată viaţa”. Arătându‑mă entuziasmată de culoarea oarecum diferită a smochinelor de faţă, monahul mi‑a spus ceva ce nu ştiam, şi anume faptul că acestea pot avea mai multe culori, în funcţie de cele 150 de soiuri: maronii, galbene, verzi, violet şi chiar negre. Indiferent de culoarea lor, smochinele sunt foarte hrănitoare, fiind bogate în zaharuri simple, care se asimilează foarte uşor, reprezentând astfel o importantă sursă de energie pentru întreg organismul. Indiferent dacă se consumă proaspete sau uscate, aceste fructe îşi păstrează toate proprietăţile. Prin concentraţia mare de polifenoli smochinele sunt antioxidante foarte puternice, ajutând la menţinerea sănătăţii sistemului cardiovascular, unele soiuri având chiar o acţiune anti‑tumorală. Fiind bogate în vitaminele A, B1, B2, B3 şi C, dar şi în minerale precum magneziu, calciu, potasiu, fier şi fosfor, acestea ajută la întărirea oaselor şi a dinţilor, la protejarea pielii, cât şi la îmbunătăţirea vederii. Tot de la părintele Filotheos am aflat un leac sub formă de decoct ce vindecă stomatita, gingivita, dar şi bronşita cronică. Pentru aceasta se pun la fiert 300 ml apă plată şi 10 smochine uscate. După un sfert de oră, se ia totul de pe foc şi se amestecă până la omogenizarea completă. Întreaga cantitate se consumă pe parcursul a 30 de minute. Acesta este şi un tonic digestiv, mai ales pentru persoanele care suferă de constipaţie cronică.

Maceratul de grepfruit şi lămâie ţine departe Alzheimerul

Am vorbit apoi despre lămâi, despre care monahul spune că ne‑ar putea salva pe toţi, la un moment dat, de cea mai cumplită boală a bătrâneţii: Alzheimer. Sucul de lămâie este un tonic de excepţie al sistemului nervos central şi al sistemului nervos simpatic, fiind în acelaşi timp un bun fluidifiant sanguin. Acesta are proprietăţi depurative şi detoxifiante, fiind în acelaşi timp un puternic decongestionant al ficatului. Tratamentele cu lămâi sunt remineralizante, antireumatice şi anticancerigene. Pentru nenumărate afecţiuni digestive, dar mai ales pentru calmarea spasmelor cauzate de colonul iritabil, cel mai bun remediu este acela al decoctului cu lămâie şi grepfruit: se taie în felii o lămâie cu tot cu coajă şi un grepfruit, tot cu coajă, şi se pun în straturi alternative într‑o cană de pământ, spune părintele, dar dacă nu avem putem folosi una de sticlă. Peste citricele aşezate în straturi se toarnă apă clocotită, până la acoperirea completă a acestora, apoi se lasă totul la macerat până dimineaţă, când se zdrobeşte tot maceratul şi se mănâncă, o singură dată, tot ce este în cană. Acest macerat, dacă este consumat timp de 10 zile, este unul dintre cele mai puternice detoxifiante naturale.

Apa de la Marea Moartă ţine în frâu psoriazisul

După ce am făcut un popas la Marea Moartă, ne întorceam la Ierihon, în acelaşi grup de mireni şi călugări şi bineînţeles că în maşină m‑am aşezat tot lângă părintele grec, continuând să‑l ispitesc cu întrebările mele lumeşti. Şi pentru că monahul luase un bidon de 5 litri plin cu apă, l‑am rugat să‑mi spună la ce‑i va folosi apa aceea din Marea Moartă, mai ales că ştiam că nu se poate bea. Aşa am aflat că locul în care fusesem este unul dintre cele mai bogate în oxigen din lume, şi asta datorită altitudinii foarte joase, dar şi a concentraţiei foarte ridicate de bromură din aer, ceea ce îţi conferă un efect relaxant. „Ceea ce nu ştiu toţi cei care ajung aici este faptul că ţărmul este împânzit de izvoare termale sulfuroase, care se pare că sunt un fel de leac universal pentru cele mai cumplite afecţiuni dermatologice. Un frate monah are psoriazis, pentru el am luat apa aceasta. Dacă nu se spală cu apă din mare timp de o lună‑două, pielea de pe întreg corpul i se crapă şi are mâncărimi insuportabile. Vara mai coboară de câteva ori să se ungă şi cu nămol, pentru că acolo sunt foarte multe minerale care, împreună cu apa sulfuroasă, îi vin de hac psoriazisului. Până acum vreo cincizeci de ani, bătrânii spun că ar mai fi crescut şi o plantă, unică în lume, numită galaad şi care vindeca pe loc bolile de piele, dar care din păcate a dispărut. De asemenea, se spune că în Antichitate oamenii obişnuiau să bea apă din Marea Moartă pentru a‑şi purifica organismul de toate bolile. Acum însă, când nivelul mării scade cu aproape un metru în fiecare an, acest lucru nu mai este cu putinţă, pentru că salinitatea nu mai are aceeaşi puritate, dar se recomandă în continuare tratamentele externe cu nămol şi apă sulfuroasă”.

Uleiul şi fructele de mirt vindecă neoplasmul de colon

Vechii evrei considerau mirtul un semn de păstrare a vremurilor bune, cele pe care Mântuitorul Hristos le‑a făgăduit omenirii. „Şi a zis Ezdra: Duceţi‑vă de căutaţi, în munte, crengi de măslin sălbatic, de mirt, de finici şi de tufari, şi faceţi corturi, aşa cum este scris” (Neemia 8, 14‑15). Pornind de la acest verset biblic, ajungem la israeliţi, care dintotdeauna la sărbători şi‑au împodobit casele cu crenguţe de mirt. Creştinii consideră mirtul, acest arbust întotdeauna verde, ca simbol al biruinţei asupra morţii, şi din acest motiv plantează acest arbust pe morminte. Părintele Filotheos, ne‑a mărturisit: „Pe vremea când oamenii nu cunoşteau încă medicamentele, apelau adesea la efectele tămăduitoare ale mirtului. Din ramurile acestui arbust, dar şi din frunze şi flori, prin distilare, se extrage un ulei foarte frumos mirositor, dar în acelaşi timp extrem de puternic. Uleiul esenţial de mirt nu lipseşte din chiliile noastre. Pentru că bolile respiratorii sunt foarte prezente în aceste zone, e bine ca acest ulei cu gust destul de arzător să‑şi găsească locul acolo, într‑un cotlon. Ca să înţelegeţi la ce mă refer când spun arzător, ei bine, când inhalezi mirosul de mirt, este ca şi cum ai mirosi şi gusta un strop de piper. Vindecările cu ajutorul acestui leac vechi de secole sunt multe, datorită efectelor sale astringente, anticatarale, antiseptice pulmonare, sedative, expectorante şi chiar bactericide. Îmi amintesc, pe când eram la Mănăstirea Sfântul Sava, că fraţii care aveau suferinţe ale stomacului erau trataţi cu fructele acelea cărnoase de mirt, după vreo două luni în care erau ţinute în vin roşu. Cu acestea, până şi neoplasmul de colon se vindeca, iar stomacul se tonifia şi nu‑i mai chinuia pe bieţii oameni”. Tocmai începuse să‑mi povestească despre cedru, când maşina a oprit brusc, iar părintele, după ce ne‑a binecuvântat pe toţi, a coborât, pierzându‑se printre stânci, ducând cu anevoie desagii cu provizii. Mă‑ntreb şi azi cui îi datorez această fericită întâlnire cu un monah atipic, dar cu limpezimea privirii oamenilor aleşi…

sursa: lumeacredintei.com

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *