O poveste de viaţă cutremurătoare. „Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!”

speranta-de-viata

Cred că una din suferinţele sufleteşti cel mai greu de suportat este ca un părinte să-şi vadă copilul răpus la pat de o boală fără leac. Mulţi Sfinţi au scris despre boala privită ca mucenicie. Sfântul Ioan Gură-de-Aur a scris şi despre mucenicia celui ce are grijă de bolnav.

Referindu-se la suferinţele mamei, el spune: „De va suferi cineva durerile şi va mulţumi, a luat cununa de mucenic. Iar dacă copilul este bolnav şi mama sa Îi mulţumeşte lui Dumnezeu, lucrul acesta maicii îi este cunună”.
Violeta Ş. este o femeie care îşi asumă cu multă dragoste crucea pe care Domnul a rânduit-o pentru ea, ştiind că în felul acesta îşi plăteşte aici pe pământ o parte din păcatele săvârşite.

Fata ei, Daniela, este imobilizată la pat de 28 de ani, suferind de o boală cruntă, care a făcut multe victime de-a lungul timpului: panencefalita sclerozantă. Daniela îşi mişcă doar capul în stânga şi dreapta, şi pentru că nu poate vorbi scoate din când în când nişte sunete pe care doar mama ei, cea care o îngrijeşte, le poate înţelege.

Violeta a înfiat-o pe Daniela şi, împreună cu soţul ei, şi-a făurit multe vise în care îşi vedeau fiica aşezată la casa ei, iar pe dânşii îngrijindu-şi nepoţii. Domnul însă a rânduit altfel. Violeta Ş. ne-a povestit despre felul cum a evoluat boala fetei ei, despre mentalităţile celor din jur, despre rugăciune şi despre modul cum această încercare a apropiat-o de Dumnezeu.

– Ţin minte că m-au sunat odată de la grădiniţă, spunându-mi că Daniela a făcut o criză. M-am speriat foarte tare. Această criză semăna cu epilepsia. Între 3 şi 6 ani au fost mai multe astfel de crize, dar fetiţa noastră a urmat un tratament şi crizele au încetat, iar noi, sperând că s-a făcut sănătoasă, am dat-o la şcoală.
Danielei îi plăcea foarte mult să meargă la şcoală, să înveţe, să se întâlnească cu colegii. Pe la sfârşitul clasei a doua au reînceput crizele.

De data aceasta, erau ceva mai complicate. De multe ori, copila nu mai avea logică în ce spunea, practic nu îşi mai putea exprima ideile. Un doctor mi-a dat diagnosticul, panencefalită sclerozantă, şi mi-a explicat că i s-a distrus cerebelul; din această pricină, în timp, nu va mai putea să vorbească şi nici să se mişte. Pe lângă toate acestea, i s-a modificat fizionomia feţei – arăta hidos.

Medicul a fost foarte dur cu mine: de faţă cu Daniela mi-a zis că în şase luni va muri. În acele momente am simţit cum mă cuprinde deznădejdea. Ajunsă acasă, am început imediat să mă interesez despre boală. Doream cu orice chip ca Daniela să trăiască. Am luat legătura chiar cu persoane din străinătate şi am primit de la ele diferite tratamente. Daniela era conştientă de situaţia ei şi, văzând efortul pe care-l făceam ca să trăiască, în rarele momente când vorbea cu sens îmi spunea: „Mamă, îţi mulţumesc că mă ajuţi să trăiesc!”

Doctorul care o trata avea altă concepţie: „De ce nu o dai, ca să scapi de ea, căci oricum va muri?!” Auzind aceste cuvinte, pe care nici un medic nu ar trebui să le rostească faţă de un pacient, Daniela îmi zicea cu lacrimi în ochi: „Mamă, eu sunt bătrâneţile matale, am să-ţi fiu un sprijin la bătrâneţe!”

– Cât de des se manifestau crizele?
– Mai tot timpul. Ţinea ochii închişi permanent, avea contracţii, se zbătea ca un peşte şi în momentele de criză ţipa foarte tare, încât auzeau şi oamenii din faţa blocului.  Am început rugăciunile. Şi rezultatul lor s-a simţit. Figura ei a devenit frumoasă după circa un an. Şi cel mai important lucru este faptul că ea trăieşte.

Au fost 400 de copii diagnosticaţi atunci cu panenecefalită – Daniela e singura care mai trăieşte. Când avea crize puternice şi credeam că moare, strigam cu lacrimi în ochi către Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, nu mi-o lua, nu pot trăi fără ea!”

– Cum a început legătura dumneavoastră cu Dumnezeu?
– De când starea de sănătate a Danei s-a agravat, am început să-L caut pe Dumnezeu şi am înţeles că tot ceea ce Domnul îngăduie, deşi nouă ni se pare greu, este spre mântuirea noastră. Nu i-am cerut niciodată socoteală lui

Dumnezeu, dar spuneam adeseori că nu mai pot… Au fost momente foarte grele pentru mine. Când trăia soţul meu, în ultima parte a vieţii sale era foarte bolnav şi făcea dializă, iar eu îngrijeam doi bolnavi. În plus, aveam bolnavii mei de la spital, de care trebuia să mă ocup atunci când mergeam la muncă (d-na Violeta Ş. a fost asistentă medicală – n.red.). Însă în momentul în care am înţeles de ce mi-a dat Dumnezeu această cruce şi că Dumnezeu este cu mine am început să văd altfel lucrurile.

Situaţia prin care treceam nu mi se mai părea grea. Sunt conştientă de faptul că suferinţa este pentru plata păcatelor şi cu cât îţi plăteşti mai mult păcatele aici pe pământ, cu atât vei fi mai aproape de Dumnezeu, dincolo, în Ceruri.

– Aşa, căutându-L pe Dumnezeu, aţi început să mergeţi la mănăstiri, să vă întâlniţi cu mari duhovnici…
– Da, Dumnezeu a rânduit să-i întâlnesc pe părintele Sofian, pe părintele Argatu, pe părintele Arsenie Boca. De la părintele Arsenie am înţeles că totul este din vina mea, din cauza păcatelor mele, în primul rând a avorturilor făcute.

Părintele Arsenie Boca mi-a zis: „De ce ai înfiat această fetiţă?” I-am povestit că îmi doream foarte mult copii, dar avortasem de frica de a nu se transmite genetic vreo boală din familie. Soţul meu avea un psihic mai labil. „Trebuia să-ţi ţii copiii dumitale! Cu ei nu se întâmpla ce s-a întâmplat cu Daniela. Ea duce toate păcatele neamului ei!”

Atunci nu o cunoşteam pe mama ei şi nu am înţeles cuvintele părintelui Arsenie. Ulterior am aflat că mama ei fusese blestemată de către propria mamă (bunica Danielei) întrucât rămăsese însărcinată la 13 ani. Şi fata aceasta de 13 ani s-a încăpăţânat să păstreze copilul, deşi mama ei se împotrivea. Aşa s-a născut Daniela, care a fost dusă imediat la leagănul de copii.

– Aţi pomenit şi de părintele Sofian. Părintele era aici, lângă dumneavoastră, şi bănuiesc că, asemeni multor credincioşi, alergaţi des la dânsul.
– Părintele Sofian m-a ajutat enorm. De câte ori mergeam la sfinţia sa mă întreba: „Ce face Daniela? Mi-e tare milă de ea. Să-ţi dea Dumnezeu putere să îţi duci crucea aceasta, pe care ţi-a dat-o Domnul!” Odată, la Antim am simţit aşa ceva deosebit în suflet, o bucurie imensă, greu de descris în cuvinte! Parcă îmi venea să zbor şi să înalţ cântări către Dumnezeu. Am crezut iniţial că am înnebunit. Cum puteam să simt aşa o stare de bine, când eu o ştiam pe

Dana singură acasă şi ştiam de crizele pe care le avea şi care o făceau să sufere groaznic? Şi l-am întrebat pe părintele: „Părinte, credeţi că am înnebunit?” „Nu, măicuţă! Acesta este Duhul Sfânt! Să-ţi dea Dumnezeu să-L simţi mereu!”

Am înţeles mai bine ce am trăit atunci când, cu altă ocazie, părintele Sofian ne-a vorbit despre Sfântul Serafim din Sarov şi despre scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim, în discuţia avută cu ucenicul său Motovilov, i-a spus că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt; i-a explicat atunci cum se poate dobândi şi cum poate fi simţit Duhul Sfânt. Aş dori ca tot mai mulţi dintre creştini să simtă măcar puţin din căldura Duhului Sfânt.

– Cum comunicaţi cu Daniela?
– Îmi vorbeşte prin expresia feţei. O întreb: „Dana, o iubeşti pe mama? Dacă da, închide ochişorii”. Şi ea închide ochii. Îi zic: „Dana, roagă-te la Măicuţa Domnului!” Şi ea priveşte la icoana de deasupra patului şi zâmbeşte. Apoi întoarce privirea către mine şi, din expresia ei, înţeleg că s-a rugat şi pentru mine, ca să-mi dea Domnul putere să merg mai departe. Uneori, noaptea, simte când mă agit şi nu dorm. Ea ştie atunci că nu sunt bine şi scoate anumite sunete. Eu mă duc, o mângâi şi vorbesc cu ea.

– Aveţi deja o vârstă. Sănătatea vă ajută la a face efortul, nu mic, de a îngriji de un om imobilizat la pat?
– Am de ceva timp o durere foarte puternică de spate, de la osteoporoză şi de la faptul că am tot ridicat greutăţi: Dana, soţul, bolnavii pe care i-am îngrijit în spitalul unde am lucrat. Eu nu mă rugam cât aş fi dorit. De când a început această durere, mă rog mai mult. Cred că de asta a îngăduit Dumnezeu această ispită cu spatele, ca să mă rog mai mult.

Îi chem în ajutor pe Sfântul Nectarie, pe alţi Sfinţi şi pe Măicuţa Domnului. Să ştiţi că altfel simt rugăciunea acum, cu toată durerea pe care o am. Parcă Dumnezeu îmi vorbeşte. Este adevărat ce am citit într-o carte şi anume: cu cât te rogi mai mult, cu atât Îl simţi mai puternic pe Dumnezeu în suflet. Ştiu că nu sunt singură. O vecină, văzând atât de multe icoane în casă, mi-a zis că s-ar sufoca să aibă atât de multe. Dar pentru mine fiecare icoană este importantă!

Îmi vorbeşte fiecare Sfânt pe care-l am în casă, îmi vorbeşte Măicuţa Domnului din icoană.
Pe lângă durerea de spate, sufăr cu inima, sunt cardiacă. Am şi o infecţie urinară. Dar mă ajută Bunul Dumnezeu să trec peste durerile provocate de aceste boli… Pentru că Domnul spune: „Puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte” (2 Cor. 12:9). Dacă toţi oamenii necăjiţi L-ar căuta pe Dumnezeu, ar simţi imediat ajutorul Său, ar simţi cum totul devine dintr-o dată mai uşor. Pentru că nimic altceva nu te poate ajuta să treci peste greutăţi decât credinţa în Dumnezeu.

– Vă gândiţi la Dana în perspectivă, ce va face peste câţiva ani?
– Desigur. Pentru ea trăiesc. Dar ştiu că am o vârstă, mă apropii de 70 de ani. De aceea am dat casa unei nepoate, ca atunci când va trebui să plec din această lume să aibă Dana unde să stea, să nu meargă la un cămin. Am făcut actele ca nepoata mea să aibă casa doar cu condiţia să aibă grijă de Dana.

– Sunt persoane care nu înţeleg atitudinea dumneavoastră?
– Da. Cu durere o spun, multe persoane mă întreabă de ce o mai ţin şi nu o duc undeva, că este o legumă. Această expresie mă doare foarte mult! Pentru mine, Daniela este o fiinţă care vrea să trăiască. Când îi dau doctoriile şi îi spun că sunt medicamente care îi fac bine, le înghite foarte uşor. De curând şi-a rupt piciorul. Din cauza faptului că nu s-a mai mişcat de 28 de ani, a făcut osteoporoză. Am vrut să o ridic puţin, dar femurul a plesnit. Medicul la care am mers mi-a zis: „De ce o mai ţineţi?” I-am răspuns: „Ce fel de om sunteţi, domnule doctor? Îl aveţi pe Dumnezeu?” „Vă chinuiţi foarte mult cu ea”,  mi-a răspuns. „Acesta nu-i chin, domnule doctor. Ea este fericirea mea. Dumnezeu mă ajută mult. Vă doresc să simţiţi şi dumneavoastră dragostea şi mângâierea Mântuitorului Iisus Hristos”. Daniela a înţeles discuţia noastră şi mi-am dat seama din expresia chipului ei că s-a speriat.

Am întâlnit prin spitalele pe unde am umblat cu Dana mulţi părinţi cu copii foarte bolnavi. Din nefericire, unii dintre ei, văzând-o în ce stare este şi aflând de cât timp este aşa, mi-au zis că dacă ar fi fost în locul meu de mult ar fi dat-o, că n-ar fi fost în stare să o îngrijească. Mulţi doctori s-au mirat cum de nu are o escară şi cum de mai trăieşte.

– O îngrijiţi cu multă dragoste pe Daniela. De unde atâta dragoste în sufletul dumneavoastră?
– De la Dumnezeu şi din educaţia primită de acasă. Mama m-a învăţat de mică să iubesc omul. Tatăl meu a fost comandant de regiment. Ţin minte că aduna copii orfani băgaţi în armată – se numeau „copii de trupă” – şi îi aducea acasă să le dăm să mănânce. Mi-o aduc aminte cu drag şi pe mama, care se îngrijea de oamenii nenorociţi, le dădea haine curate, le dădea alimente. Constat cu durere că astăzi nu mai este aceeaşi grijă faţă de aproapele căzut în nevoi ca pe vremea copilăriei mele. Unii ar zice că acum sunt vremuri foarte grele, că este criză. Dar şi atunci erau vremuri grele. Dar era mai multă credinţă în Dumnezeu…

Ţin minte că tata a rămas fără serviciu, iar mama, deşi avea diplomă de profesoară, nu a mers la muncă ca să poată să stea acasă şi să aibă grijă de mine şi de fratele meu. Aşa era atunci. Femeia stătea acasă şi se ocupa de copii. Odată am rămas fără mâncare.

Mama s-a dus la o cantină, a făcut curăţenie acolo şi a căpătat ceva de-ale gurii. A venit acasă şi a împărţit ce a căpătat cu o altă familie vecină care avea patru copii. Acum oamenii sunt mai egoişti. Sunt preocupaţi mai mult de bunăstarea lor şi nu le mai pasă de cel de lângă ei. Zic că nu au bani, dar magazinele sunt pline. Cumpără lumea în neştire, de multe ori lucruri nefolositoare. Sunt atraşi ca într-o vrajă de reclama care se face. Am citit din întâmplare, într-un ziar, că într-una din serile trecute la un mare magazin din Bucureşti, noaptea, între orele 22:00-3:00, se făceau reduceri masive la cumpărături.

Sunt convinsă că oamenii s-au îngrămădit buluc. Dacă i-ai fi chemat la o priveghere la aceleaşi ore târzii din noapte, nu ştiu câţi dintre ei ar fi venit.
Revenind la educaţia primită în familie, aş dori să le transmit tuturor părinţilor să pună pe primul plan educaţia copiilor lor. Să-i înveţe de mici să le fie milă de omul aflat în nevoie. Copiii, ceea ce văd la părinţi, fac şi ei. Părinţii mei au iubit foarte mult omul şi mi-au transmis şi mie această dragoste faţă de aproapele. Dacă iubeşti omul, treci peste orice şi ajuţi pe oricine este în dificultate, fără a face vreo diferenţă între oameni. Eu, de câte ori am dat,

Dumnezeu mi-a dat înapoi. Un doctor mi-a zis odată: „Fericirea nu este că iei bani, ci că ajuţi un om căzut!”. Într-adevăr, este o mare bucurie să ajuţi omul de lângă tine care este căzut, dar nu pentru o recompensă, ci din dragoste pentru Dumnezeu. Şi eu, pentru că o ajut pe Dana, sunt fericită, dar fericită în durere.

Autor: Raluca Tănăseanu

sursa: familiaortodoxa.ro

loading...
loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *