Petre Ţuţea: „În democraţie, numai întâmplarea naşte un mare şef“

Petre-Tutea-600x493

Pe Petre Ţuţea îl ştiam din ieşirile la o cafea, invitat de domnii Leon Kalustian şi Nicolae Carandino, la Athenée Palace. Era un bărbat înalt, cu un cap alungit, perfect modulat, sărăcăcios îmbrăcat, singur mai întotdeauna, suferind de bulimie, ajutându-se doar de gingii să morfolească îndelung dumicaţi rupţi dintr-o chiflă, semn al unor suferinţe de care nici starea de libertate recentă nu-l vindecase. Ca şi domnii care mă onorau cu prietenia lor, Petre Ţuţea fusese închis ani mulţi în puşcăriile dejiste. În aprilie 1990 aveam să-l vizitez în garsoniera pe care o ocupa într-un bloc din apropierea Cişmigiului. Întâlnirea a fost filmată şi difuzată duminică, 29 aprilie, la TVR, în cadrul emisiunii mele, „Cuvântul care zideşte“. Mărturisesc că am avut mari emoţii când s-a difuzat primul episod. Eram departe de ţară, în Elveţia, însoţind ca reporter TV o delegaţie extrem de numeroasă şi de eterogenă, 93 de români, invitaţi în Ţara Cantoanelor să ia contact cu democraţia. În ce mă priveşte, eram pentru prima oară liber după 1989 să dau ochii cu Occidentul. Deşi fascinat să văd o ţară pusă la punct până şi în cel mai obscur colţ, gândul meu era acasă; eram neliniştit de reacţia pe care publicul nostru o va avea faţă de un octogenar deteriorat nu doar de vârstă, dar şi de Gulag, pe deoparte, dar şi de o întrebare: cu baza noastră culturală plină de idei false, materialist-istorice, care nu consona deloc cu formaţia acestui „Socrate român“, eram în stare să-l onorăm? Au trecut deja două decenii de atunci. Şi douăzeci de ani se vor împlini la sfârşitul anului în care am intrat, de la moartea sa. Cred că e de interes public să-i onorăm amintirea reluând pasaje ample din cele trei emisiuni. 

 Petre Ţuţea: În tinereţea mea am fost de stânga. Nu ştiu cine, mi se pare o americancă care, reţin, reprezenta guvernul american la O.N.U., a făcut o comparaţie între extrema dreaptă şi extrema stângă. Extrema dreaptă, a spus ea, e o gripă, iar extrema stângă e un cancer. Acum ambele extreme sunt vinovate de declanşarea celui de-Al Doilea Război Mondial, adică extrema dreaptă a lui Hitler şi extrema stângă a lui Stalin… Aşa scria pe tratat. Stalin cică a scris pe dosul tratatului secret: împărţirea definitivă a Poloniei. Bineînţeles, eu le-am adus elogii polonezilor c-au suportat crâncena experienţă, pentru ca, la ora actuală, să se poată vorbi de o Europă unică.
(…)
Domnule Ţuţea, dumneavoastră care aţi fost un om de stânga, cred că eraţi şi ateu atunci. Cum aţi ajuns creştin? Prin experienţele directe?
Eram, eram! Ba încă şi făceam o teoretizare a moralei laice. Science des moeurs-Ştiinţa moravurilor – pe care o socoteam autonomă şi care mi se părea că nu are nevoie de motivaţie religioasă. Mai târziu mi-am dat seama că omul la scara lui, ca şi natura, nu sunt surse ale adevărului, ci îl reflectă în măsura în care vrea Dumnezeu şi atunci mi-am dat seama că nu trebuie să te ancorezi în morala laică, ci în morala religioasă ca morală. Această ştiinţă a moravurilor seamănă cu Mersul trenurilor după părerea mea. Poţi să-l schimbi la ce staţie vrei. Omul autonom nu e capabil să creeze o ordine morală. O primeşte de sus, sau nu. Asta-i poziţia mea în raporturile dintre om şi divinitate. Că dacă raportul dintre om şi divinitate dispare, nu e posibilă nicio morală. Ba, mai mult, nu e posibil niciun adevăr.
(…)
Şi totuşi a fost un moment în viaţa dumneavoastră în care aţi avut revelaţia divină, nu?
Da…
Eraţi ateu în tinereţe, nu?
Da. Şi când am avut revelaţia că în afară de Dumnezeu nu există adevăr, că El este adevărul unic… Sau cum spune un gânditor francez: „Dieu, ou rien“, Dumnezeu sau nimica. Această formulă mi-a arătat că în afară de Dumnezeu nu există niciun adevăr, ci frânturi care se coboară din măreţia şi eternitatea Lui, pe care fiinţa imperfectă, omul, le înregistrează când face istorie în etape. Nu-i aşa?

„Fără credinţă, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri“

Se vorbeşte de totalitarismul comunist. L-am şi trăit.
Cum?
L-am şi trăit, zic.
Aţi trăit greşit?
Înseamnă că nu ştiu ce-am trăit.
N-aveţi nicio vină. Cunoaşteţi evanghelia roşie?
Manifestul comunist! Asta-i evanghelia roşie. În Manifestul comunist – n-am exemplarul în germană, nu ştiu dacă spune…, nu citez în nemţeşte: „Societatea viitoare este o societate fără stat, fără clase, concepută ca o asociaţie liberă de indivizi“.
O utopie, bineînţeles.
Această utopie, această finalitate din evanghelia roşie care e Manifestul comunist, o numeşte Karl Kautsky „incendiul anarhiei finale“; fiindcă sistemele politice se definesc prin finalitatea lor. Când vorbesc de totalitarismul comunist e o contradicţie în termeni. Totalitari nu pot fi decât oamenii care pleacă de la întreg la parte. După formula aristotelică. Este adevărat că a intervenit o polemică, nu mai ştiu dacă e justă sau nu, într-un studiu care nu ştiu dacă se numeşte „Reflecţii asupra ideii de totalitate“, şi zice: a pleca de la totalitate este a comite eroarea lui Heraclit obscurul care a confundat totalitatea cu generalitatea. Totalitatea e de cunoscut iar omul e damnat să se mişte asim­ptotic la ea, generalizând, iar generalizarea e un concept logic şi nu un concept ontic. (…)
Să ne întoarcem la relaţia pe care am încercat s-o stabilim în emisiunea noastră, dintre morala creştină şi moralitatea publică.
Eu mă mişc, cum v-am spus în tratatul meu de antropologie, între Cartea facerii a lui Moise şi Apocalipsă. Nu? Aici e Dumnezeul cel adevărat al evreilor. Nu? Cartea asta îi îndreptăţeşte pe evrei să se considere un popor ales. Şi sunt, nu?
Bineînţeles!
Că mă întreabă cineva, zice: „Dumneavoastră aţi fost antisemit?“ Nu! Din cauză că sunt băiat de popă şi, în al doilea rând, că sunt creştin. Dacă citeşti Evanghelia după Matei, în genealogia terestră a lui Iisus, prin generaţii, succesiunea merge până la David, regele. Nu? Ba încă un evreu mi-a spus mie un lucru – aş vrea să nu fie considerat, aşa, o blasfemie: „Moise nu e sigur dacă e evreu. Dar Iisus e sigur“.
Dar mai există popoare alese, domnule Ţuţea? Că dumneavoastră susţineţi că şi poporul român este un popor ales.
Păi… este. Nu în sensul mistic. Acum să fim cinstiţi, Biblia nu s-a conceput la Fălticeni. Nu? Şi dacă scoţi Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumeţ tragic şi europenii, chiar laureaţii Premiului Nobel, sunt fericiţi că nu dorm în crăci! (…) depind de cartea asta! Atât e de decisivă în duhul european. (…) Am făcut şi eu nişte exerciţii pe marginea Decalogului lui Moise. N-am fost în stare să mai adaug nimic. Eu mă mişc în acest Decalog al lui Moise şi Predica de pe munte. Se spune, de obicei, că omul e un animal raţional perfectibil. Nu? Păi, Mântuitorul e mult mai generos, zice: „Fiţi voi dară desăvârşiţi, cum desăvârşit e Tatăl vostru din ceruri“. Mântuitorul nu exclude aspiraţia spre perfecţiune a credinciosului. Morala laică arată că omul se mişcă asimptotic la perfecţiune pe care n-o poate atinge niciodată. Numai Dumnezeu e perfect. Păi, vezi, Mântuitorul e generos, ne raportează la Stăpân. Omul e guvernat pe pământ, că vorbeaţi de morala publică, de două morale: de morala dogmelor, care e creştină, eternă, adică absolută, şi morala normelor, care e construită pe puţinătatea şi imperfecţiunea omului. Omul autonom poate fi util când explorează universul şi viaţa, poate fi comod mintal şi material. Este adevărat că autonomia, din punctul meu de vedere – al adevărului unic, care e revelat, că Dumnezeu trebuie să arate cum s-a arătat – oricât ar explora omul autonom viaţa şi universul, n-are acces la adevăr fără revelaţie, fiindcă se împiedică de adevărul tuturor adevărurilor, adică Adevărul unic, principiul tuturor lucrurilor care e Dumnezeu. (…) Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri.

„Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească“

După ce aveam să revin în ţară, încurajat de formidabilul impact public avut de prezenţa marelui gânditor creştin, am vrut să continui dialogul. Ne-am reîntors, în luna mai a anului 1990, în garsoniera sărăcăcioasă a lui Petre Ţuţea, undeva în piaţeta din dosul blocurilor ce privesc spre Sala Palatului. Piaţeta asta, unde a trăit şi a trecut la cele veşnice gânditorul român, fost deţinut politic, şi-a schimbat în răstimp numele, dar nu cu numele lui. Episodul pe care aveam să-l înregistrez se petrecea chiar în miezul protestului-maraton din Piaţa Universităţii, când conducerea TVRL îşi dăduse arama pe faţă. Motivul pentru care emisiunea n-avea să fie difuzată timp de trei luni era unul închipuit: eroul ei, în vârstă de 88 de ani, fusese, chipurile, legionar. Văzându-mi gazda cât de radios era de succesul de public am fost, mărturisesc, extrem de fericit. Paradoxul e că, în acest caz, exceptând sufletele mici, de simbriaşi fesenişti ai televiziunii, nimeni n-a îndrăznit să-l atace public pe Petre Ţuţea. Nici chiar presa domnului Iliescu! 

 V-aţi aşteptat la un asemenea succes?
Nu, nu m-am aşteptat. (…) Mă gândeam: domnul Arachelian n-o fi greşit pedalând pe forţa abstractă a gândirii mele? N-aţi greşit. Dovadă că a produs efect. Mă duc în Cişmigiu. Veneam din Piaţa Kogălniceanu. Mă aşez pe o bancă, obosit. O cucoană zice: „Dumneavoastră sunteţi domnul Ţuţea?“ Zic: „Da“, „V-am văzut la televizor!“. Am întrebat-o: „Dar dumneavoastră ce sunteţi, doamnă?“, „Inginer“. (…) Dacă mi-ar fi spus cineva că mă voi întâlni cu un om amabil ca dumneavoastră şi setos de „Cuvântul care zideşte“ (n.a. – acesta era titlul programului pe care-l inaugurasem la TVR, în 15 ianuarie 1990, şi în cadrul căruia a fost difuzat interviul cu Petre Ţuţea.), adică ordinea religioasă pe care eu o supraordonez statului – eu pun Biserica deasupra statului – şi, deci, dacă mi-ar fi spus cineva în cei 13 ani de puşcărie că voi fi televizat, aş fi râs. Acolo mă aşteptam să mor după obiceiul din vremea aceea: să fiu dus cu căruţa de gunoi a puşcăriei, fie aruncat într-o groapă comună. Când am scăpat din ce am scăpat nu poate fi vorba de destin. Eu n-am destin. M-a protejat Dumnezeu. Destinul nu operează la mine. Întâmplările au alergat peste mine, dar n-au reuşit să mă nimicească. Asta m-a dus cu gândul la Dumnezeu care e situat deasupra întâmplărilor vieţii mele. Şi El m-a condus.
(…) Cel mai potrivit sistem social-politic cu ordine universală creştină este liberalismul. Pentru că asigură elita conducătoare, triumful personalităţii, triumful elitei conducătoare, nu-i aşa, şi nu deranjează cu nimic mersul dogmatic al lumii creştine. Ea poate merge înlăuntrul acestui sistem fără să fie deranjat „marşul“ acesta dogmatic. Democraţia înseamnă mai puţin decât liberalismul care are, într-un anumit fel, un aspect aristocratic. Elita, stăpâna tuturor mijloacelor de producţie, minoritatea pe care o defineşte aristocratic Sombart ca fiind sistemul capitalist aristocratic. Mă miră faptul – şi sunt şocat – că nu înţelege funcţia aristocratică a clasei conducătoare a şefilor Statelor Unite, a sistemului capitalist, şi negociază cu negatorii lui radicali pe care i-a ridicat la nivel de „supra-putere mondială“. E adevărat sau nu?

Citiți mai departe historia.ro

loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *