Psihoterapia, o abordare creștină. Vindecarea bolilor mintale de origine demonică

vindecarea-demonizatilor-din-gadara

Atunci când am făcut o radiografie a sufletului uman în viziunea Sfinţilor Părinţi, am văzut că imaginaţia apare pentru prima oară la nivelul II al sufletului unde există puterea animală sau poftitoare. Am văzut că imaginaţia la acest nivel apare sub forma neraţională.

Iată cum defineşte Sfântul Ioan Damaschin imaginaţia: „facultatea imaginaţiei este o putere a sufletului iraţional. Ea lucrează prin organele simţurilor şi se numeşte şi percepţie. Imaginabil şi perceptibil este ceea ce cade sub imaginaţie şi sub percepţie, după cum vederea este însăşi puterea optică, iar vizibil ceea ce cade sub vedere, spre exemplu: o piatră sau altceva din acestea. Imaginaţia este un afect al sufletului iraţional, produs de un lucru ce cade sub imaginaţie. Halucinaţia este un afect zadarnic al sufletului iraţional, care nu are ca pricină nici un lucru ce cade sub imaginaţie. Organul puterii de imaginaţie este cavitatea anterioară a creierului”[22]

Dar „imaginaţia este o facultate a spiritului nostru cu o sferă de activitate mult mai largă decât i se atribuie de obicei.”[23] Imaginaţia este „calea unică prin care se formează, progresând de la o fază neclară şi inconştientă la faza de perfectă conştiinţă, toate conţinuturile vieţii noastre spirituale (…) şi când zic adâncuri sufleteşti nu înţeleg prin aceasta nici numai imagini percepute în trecut şi depozitate acolo şi nici numai un subconştient redus la vreo unică sau mai multe potenţe biologice în sensul şcolii lui Freud”[24]. Astfel imaginaţia este „calea pe care vine în faţa conştiinţei, precizându-se, tot ce pleacă din adâncul nostru sufletesc”[25] iar prin partea ei iraţională şi tot ce vine din exterior.

Iată şi mecanismul: „orice idee, orice simţire, orice tendinţă, din moment ce începe a-şi spori prezenţa în conştiinţă şi a exista aşadar ca o individuaţie în ordinea vieţii sufleteşti, începe a se îmbrăca într-o imagine mai mult sau mai puţin precizată.”[26] Iar „cu cât insişti mai mult asupra ideii, cu atât se precizează, se înviorează, se umple de detalii ca imagine”, în acel moment intrând în funcţiune „vederea ideii”[27] De aici putem concluziona că viaţa spirituală nu e posibilă fără imagini, neexistând nici o idee fără corp.

Trebuie precizat că „subconştientul nu fabrică singur încorporările, ideile, ci împreună cu conştiinţa. El face numai începutul”[28] şi ţine de conştiinţă să primească sau să respingă imaginea unei idei. Din aceasta rezultă două concluzii:

  1. Legătura dintre spirit şi imagine este una organică, intimă
  2. Imaginaţia e o funcţie de sinteză, creatoare de imagini noi.

Ca urmare se poate spune cu certitudine că imaginaţia nu fabrică idei ci naşte idei iar produsele imaginaţiei implică o asistenţă cât mai activă a conştiinţei personale. În momentul în care există factori care perturbă activitatea conştiinţei, când aceasta nu se mai păstrează în integritatea ei, imaginaţia ne joacă feste.

Există diferite grade de destrămare a conştiinţei personale:

  1. Iluzia: reprezintă o „interpretare greşită din cine ştie ce înclinaţii sau motive interioare”[29] şi nu este halucinaţie sau delir decât de la un anumit grad înainte. Totuşi conştiinţa nu se pierde cu totul ci „continuă să existe un cât de mic rest din ea, un martor neputincios şi zăpăcit.”[30]
  2. Coşmarul: care e un fel de halucinaţie în stare de semisomn şi vine dintr-o mare oboseală nervoasă. „Tu dispari aproape cu totul din aceste asocieri ciudate de scene (…) pasivitatea atinge un grad şi mai mare ca la halucinoze”[31]. În coşmar lipseşte logica precum şi conştiinţa şi puterea ei de a impune această logică.
  3. Delirul: „poate fi socotit ca halucinaţie în sensul cel mai strict al cuvântului”[32]. Apar imagini obiective cu caracter exterior. „Delirul e la polul opus al imaginaţiei, subiectul nemaifăcând nici o sforţare pentru producerea acestor imagini”[33] Totuşi există o conştiinţă chiar când bolnavul află de la cei din jur vorbele sau imaginile relatate în criză. Există o conştiinţă dar nu una normală. Delirul apare organic, în caz de febră ridicată, există însă şi delir fără febră dintr-o bucurie prea mare sau necaz prea mare, dintr-un caracter fricos etc. Intervenţia medicală psihiatrică este obligatorie!
  4. Alienaţi: ceea ce caracterizează această stare este amnezia: adică pierderea conştiinţei personale total sau numai cea care se referă la o anumită perioadă din viaţă. În această fază „conştiinţa personală poate fi înlocuită cu o altă conştiinţă personală.”[34]

Demonii sunt conştiinţe personale! Să vedem ce spune Sfântul Ioan Damaschin despre demoni: „dintre aceste puteri îngereşti, înaintea stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a încredinţat păzirea pământului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun, a fost făcut pentru bine şi nu avea în el de la creator nici cea mai mică urmă de răutate (…) el este cel dintâi care s-a depărtat de bine şi a căzut în rău (…) a ajuns întuneric prin voinţa lui liberă. Mulţimea nenumărată de îngeri aşezaţi sub el s-a dezlipit, i-a urmat lui şi a căzut împreună cu el. Demonii nu au nici stăpânire, nici putere contra cuiva, decât numai dacă li se îngăduie de Dumnezeu în scopul mântuirii (…) dar odată ce Dumnezeu le îngăduie au putere, se schimbă şi iau forma pe care o vor după fantezia lor.(…) Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ei. Le este îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. (…) După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte.”[35]

Când conştiinţa noastră este înlocuită cu o conştiinţă demonică, avem de-a face cu fenomenul numit posesie demonică. Să vedem ce spune Sfântul Ioan Cassian despre aceasta: „nimeni nu poate fi amăgit de diavol, dacă n-a consimţit el însuşi prin voinţa sa liberă la aceasta”[36] dar dacă totuşi se întâmplă „nu este de mirare că un duh se poate uni pe nesimţite cu alt duh, care-şi exercită forţa de a îndemna spre cele ce-i plac lui.” Căci între sufletul uman şi ele există o „oarecare asemănare şi înrudire de substanţă” dar „nu se poate în nici un chip ca ele să se unească şi să se întrepătrundă în aşa măsură, încât unul să-l cuprindă pe celălalt. Numai Dumnezeu are această însuşire”.[37] „Nu trebuie să credem că pătrunderea duhului necurat se petrece în aşa fel, încât el să se contopească cu substanţa sufletului şi să se unească cu acesta înlocuindu-l şi vorbind aşadar el prin gura celui suferind (…) că nu printr-o micşorare a sufletului ci prin slăbirea trupului se întâmplă aceste lucruri (…) duhul necurat intră în acele membre în care se găseşte puterea sufletului şi, impunându-le o greutate nemăsurată şi de nesuferit, cufundă şi înăbuşă într-o întunecime foarte deasă puterile minţii.”[38] La fel „este sigur că duhurile necurate nu pot pătrunde altfel în trupurile celor pe care urmează să le dobândească, decât după ce au pus stăpânire mai întâi pe gândurile şi preocupările lor. (…) Fără îndoială că duhurile necurate pot cunoaşte felul gândurilor noastre, dar după arătări din afară, adică după înclinările, cuvintele, preocupările spre care au văzut că suntem mai înclinaţi. Însă la acelea care încă n-au ieşit din cele lăuntrice ale sufletului ele în nici un caz nu pot să ajungă.”[39] „Trebuie să ştim că nu toţi demonii insuflă orice patimă în oameni, ci fiecare viciu îşi are duhurile sale”, „Trebuie să ţinem seama şi de faptul că nu toate duhurile au aceeaşi ferocitate şi aceleaşi dorinţe, nici aceeaşi puterea de a face rău”.[40] Cât priveşte atitudinea celorlalţi faţă de posedat: „nu trebuie să-i dispreţuim şi să-i ocolim pe cei pe care-i vedem daţi duhurilor necurate pentru a fi puşi la felurite încercări. Noi trebuie să credem în chip nestrămutat două lucruri: unul, că nimeni nu este ispitit fără voia lui Dumnezeu, şi celălalt, că toate ne sunt venite de la Dumnezeu, fie că sunt pentru moment bucurii sau necazuri”[41]

Psihiatria fondată pe o gândire raţionalistă şi având ca obiect de referinţă realitatea fenomenală ignoră o astfel de etiologie, şi nu are instrumentele necesare analizării ei. Totuşi prin faptul că acţiunea demonică chiar dacă se referă la partea spirituală, se traduce în domeniul sensibil prin efecte intră în sfera de preocupări a psihiatriei. Demonul operează asupra sufletului prin intermediul trupului, lucru pe care îl semnalează şi Sfântul Evagrie arătând că demonii caută să altereze starea sufletului modificând constituţia trupului şi acţionând în special asupra creierului.

Trebuie de asemenea făcută distincţia între un bolnav botezat şi unul nebotezat. Asupra celui nebotezat diavolul are putere deplină, putând pătrunde până în adâncimile sufletului, acesta neavând puterea de a se opune, pe când în bolnavul botezat, a cărui făptură este îmbrăcată de Hristos şi refăcută prin moarte şi înviere, când diavolul este scos din inimă, puterea acestuia este mult redusă, superficială iar bolnavul are putere de a face faţă ispitei.

Dar, aşa cum am văzut se poate spune că patimile, atâta vreme cât subzistă în om, reprezintă prin ele însele o anumită formă şi un anumit grad de posesie demonică.

Cu totul în acord cu ceea ce am spus până acum este şi Patericul. Astfel la amma Theodora citim „a zis iarăşi: bine este a ne linişti, căci bărbatul înţelept, linişte aduce. Că mai mare lucru este, cu adevărate, fecioarei şi călugărului a se linişti, dar mai ales tinerilor. Dar vine vicleanul şi îngreunează sufletul cu leneviri, cu împuţinări de suflet, cu gânduri; apoi îngreunează şi trupul cu boale, cu slăbiciuni, cu slăbănogirea genunchilor şi a tuturor mădularelor şi slăbeşte puterea sufletului şi a trupului şi fiecare poate să zică: sunt slab şi nu pot să-mi fac canonul. Dar de ne vom trezi, toate acestea se risipesc. Că era un călugăr şi când venea vremea să-şi facă pravila, îl apuca răceala şi fierbinţeala şi capul tare i se supăra. Şi aşa îşi zicea lui: iată, sunt bolnav şi voi muri, deci să mă scol mai înainte până ce nu mor şi să-mi fac pravila. Şi după ce înceta pravila încetau şi frigurile. Şi iarăşi, cu această socoteală fratele se împotrivea şi îşi făcea pravila şi aşa a biruit pe vicleanul” (Theodora, 3) iar la avva Matoi citim „zis-a iarăşi: nu ştie satana de ce fel de patimi se biruie sufletul. Seamănă într-adevăr, dar nu ştie de va secera unele gânduri, adică pentru curvie, iar altele pentru grăirea de rău şi asemenea şi celelalte patimi. Şi la ce fel va vedea sufletul că se pleacă, aceea i-o dă lui” (Matoi, 4)

Dacă ar fi să vedem de ce Dumnezeu îngăduie astfel de boli, ar fi multe de răspuns, dar nimic satisfăcător. Judecăţile oamenilor sunt departe de căile neştiute al judecăţilor divine. Totuşi, anumite patimi, anumite boli trupeşti, chiar, anumite obiective divine, dacă putem spune aşa, le fac posibile. În Pateric avem câteva exemple de oameni sfinţi prigoniţi pe nedrept care răbdând cu smerenie ispita, Dumnezeu le vădeşte dreptatea încă de pe pământ, îngăduind ca cei ce l-au prigonit să se îndrăcească, ca apoi tot plăcutul lui Dumnezeu să-i şi vindece. Redăm un exemplu: „povestit-a un bătrân, că în vremea marelui Isidor Preotul Schitului era un frate diacon, pe care pentru multa lui faptă bună vrea să-l facă preot, ca să rămână în locul lui după moarte. Iar el, din evlavie, nu s-a atins de hirotonie, ci a rămas diacon. Deci, pe acesta din bântuiala vrăjmaşului, l-a zavistuit oarecare din bătrâni şi toţi fiind în biserică pentru slujbă, mergând bătrânul a pus pe ascuns cartea sa în chilia diaconului şi venind a vestit lui avva Isidor, zicând, că oarecare din fraţi i-a furat cartea. Şi mirându-se avva Isidor, a zis: niciodată ceva de acest fel nu s-a făcut în Schit. Deci, a spus preotului bătrânul acela care a pus pe ascuns cartea: trimite doi din părinţi cu mine, ca să cercăm chiliile. Deci, mergând, întâi au pipăit prin chiliile celorlalţi şi pe urmă au venit la chilia diaconului, şi găsind acolo acea carte, au adus-o la preot în biserică şi au spus unde au găsit-o, fiind de faţă şi diaconul şi auzind. Iar el a făcut mătanie înaintea a tot norodul, lui avva Isidor, zicând: am greşit, dă-mi canon şi i-au dat canon trei săptămâni să nu se împărtăşească. Deci venind fratele la slujbă sta înaintea bisericii şi cădea înaintea a tot norodul zicând: iertaţi-mă, că am greşit! Iar după trei săptămâni a fost primit la Împărtăşanie. Şi îndată s-a îndrăcit bătrânul care îl năpăstuia şi a început a se mărturisi strigând şi zicând: am năpăstuit pe robul lui Dumnezeu. Şi făcând-se rugăciune de toată biserica pentru dânsul, nu se tămăduia. Atunci marele Isidor zis înaintea tuturor fraţilor diaconului: roagă-te pentru dânsul, că tu ai fost năpăstuit! Şi dacă nu prin tine, apoi nici prin altul nu se tămăduieşte. Şi rugându-se el, îndată s-a făcut sănătos bătrânul.” (Isidor Preotul, 8)

La fel vom găsi şi la avva Marcel, 1; avva Nicon, 1; etc.

Terapeutică

Încă de la început trebuie spus că Dumnezeu în iconomia sa, în marea sa iubire de oameni îngăduie aceste posedări cu un scop bine stabilit, şi că orice rău se preface în bine. Există chiar un cuvânt care spune că diavolul oricât s-ar strădui să facă rău până la urmă tot bine iese. Demonizarea luată în sensul de încercare de la Dumnezeu, sens care necesită acţiunea unor oameni credincioşi, este cea mai bună dovadă a existenţei sufletului imaterial, a realităţilor spirituale, a iconomiei divine, a dreptei judecăţi etc. Vindecarea lor este dovada puterii neasemănate a Mântuitorul Iisus Hristos, precum şi a neputinţei demonilor şi a înfrângerii definitivă a lor. Posedatul odată vindecat ajunge la o adâncă smerenie, ca urmare a lucrurilor prin care a trecut, şi la o permanentă grijă de sine pentru a nu mai recădea în patimi care să-i readucă boala. Familia celui posedat se uneşte strâns pe lângă acesta în post, rugăciune, în participarea la viaţa Bisericii. Răbdarea pe lângă cel bolnav este nevoinţă mucenicească, dătătoare de cununi. Aceştia se călesc în virtutea răbdării şi a nădejdii. În vechime cei bolnavi astfel erau primiţi în mănăstiri şi daţi spre îngrijire unor fraţi mai nevoitor pentru călirea acestora, pentru exersarea în răbdare şi nevoinţă. Trecerea printr-o asemenea încercare marchează pe tot restul vieţii.

În ceea ce priveşte terapeutica, trebuie subliniat că doar Sfântul este apt să discearnă eventuala intervenţie demonică. Tot aici trebuie spus că Sfântul prin darul tămăduirii, prin puterea lui Dumnezeu, este capabil să vindece orice formă de nebunie. Puterea dată sfinţilor asupra demonilor este una foarte mare aşa cum vedem la avva Theodor al Fermei „se zicea despre avva Theodor că atunci când şedea la Schit a venit la dânsul dracul vrând să intre şi l-a legat afară din chilie. Şi iarăşi alt drac a venit să intre, dar şi pe acesta l-a legat. Şi mai venind şi al treilea drac a găsit legaţi pe cei doi şi le-a zis lor: ce staţi voi aicea afară? Şi i-au răspuns lui: fiindcă şade înăuntru cuviosul şi nu ne lasă să intrăm. Şi acesta făcând silă, se ispitea să intre. Iar bătrânul l-a legat şi pe acesta. Deci temându-se dracii de rugăciunile bătrânului, îl rugau zicând: slobozeşte-ne pe noi. Şi le-a zis lor bătrânul: duceţi-vă! Şi ruşinaţi, s-au dus.” (Theodor al Fermei, 26) precum şi la mulţi alţi sfinţi.

Metoda este, după cuvântul Mântuitorul, prin post şi rugăciune.

Iată câteva exemple din Pateric prin care demonizaţi au fost vindecaţi prin post şi rugăciune:

Avva Longhin: „altădată iarăşi i-au adus lui unii pe un îndrăcit. Iar el zicea către dânşii: eu n-am ce să fac. Ci mergeţi mai bine la avva Zinon. Apoi când a început avva Zinon să gonească diavolul, a început a striga diavolul: cum socoteşti, avvo Zinon, că pentru tine ies? Iată avva Longhin se roagă acolo împotriva mea şi temându-mă de rugăciunile lui, ies, că altfel ţie nu-şi dau răspuns” (Longhin, 5)

Avva Xantie: „s-au suit odată avva Xantie de la Schi la Terenut. Şi unde a găzduit pentru osteneala nevoinţii, i-au adus lui puţin vin. Şi auzind unii, i-au adus lui un îndrăcit şi a început dracul să îl ocărască pe bătrân: la băutorul de vin acesta m-aţi adus? Şi bătrânul nu vroia să-l scoată, dar pentru defăimare zicea: cred lui Hristos, că nu voi isprăvii paharul acesta până ce nu vei ieşi. Şi dacă a început bătrânul să bea, a strigat dracul, zicând: mă arzi, mă arzi! Şi mai înainte de a isprăvii, a ieşit, cu darul lui Hristos” (Xantie, 2)

„Odată a venit un om la Schit, având supărare de duh necurat. Petrecând el multă vreme la Schit, n-a simţit nici un folos sau uşurare. Iar unui părinte oarecare făcându-i-se milă, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru dânsul şi l-a însemnat pe faţă cu semnul Sfintei Cruci. Iar dracul fiind strâmtorat şi necăjit de acel părinte, i-a grăit, zicând: mă goneşti pe mine din acest om, dar să ştii că dacă mă goneşti, la tine voi veni. Zis-a lui părintele: vino la mine, că eu cu bucurie te voi primi. Şi aşa ieşind necuratul duh din acel om, a mers şi s-a lipit de părintele. Şi încă a început a-l îngreuia şi a-l necăji şi aşa 12 ani l-a necăjit cu fel de fel de ispite. Iar bătrânul răbda şi se ruga lui Dumnezeu cu priveghere şi cu mult post, muncind duhul care petrecea în el. Mâncarea sa era în toate zilele numai câte 12 sâmburi de finici. După 12 ani nemaiputând necuratul duh să-l sufere pe călugăr, l-a părăsit şi a fugit de la dânsul. Iar bătrânul văzând dracul că a fugit, i-a zis: pentru ce mă părăseşti şi fugi de la mine? Mai întoarce-te şi mai petreci cu mine! Şi i-a zis dracul: Dumnezeu să te pedepsească călugăre, că numai Acela va putea să te biruiască! Şi acestea zicând, s-a dus cu ruşine.” (XI, 6)

„Un pustnic aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, mai mult a gonit Dumnezeu şi de la dânsul dracul” (XII, 2) ş.a.

După cum se poate observa sfântul se roagă şi posteşte pentru cel bolnav, ba uneori îşi pune în joc toată viaţa lui, aceasta fiind dragostea cea desăvârşită, după cuvântul Mântuitorului. Deci, postul şi rugăciunea altora pentru cel bolnav, aduc ajutorul dumnezeiesc. Dar nu oricine poate să facă aceasta, sau mai bine zis oricine poate să facă aceasta dacă el însuşi este pe calea sfinţeniei. Aşa cum vedem din (XIII, 3) „Povestea cineva din bătrâni că a fost unul din bătrâni care s-a învrednicit de mare dar de la Dumnezeu şi s-a înştiinţat pretutindeni numele lui, pentru viaţa lui cea cu fapte bune. A ajuns de aceea numele lui până la împăratul. Iar împăratul trimiţând l-a chemat şi dacă a luat rugăciune de la dânsul, a vorbit cu el şi folosindu-se mult, i-a dat aur, iar bătrânul luând aurul a mers întru ale sale şi a început a face ţarină cu vii şi alte adunături. Deci au adus un îndrăcit la dânsul după obicei şi a zis bătrânul, dracului: Ieşi din zidirea lui Dumnezeu! Iar dracul i-a răspuns: nu te voi asculta! Zis-a bătrânul: pentru ce nu mă asculţi? Zis-a dracul: fiindcă te-ai făcut şi tu ca unul din noi, lăsând aducerea aminte de Dumnezeu, pe care o aveai şi te-ai apucat de grijile cele pământeşti! Pentru aceasta nu te voi asculta, nici nu voi ieşi din om!”. Uneori însă, este pus să postească şi să se roage chiar bolnavul. Pentru aceasta se foloseşte imobilizarea acestuia, cămaşa de forţă, mai ales când acesta se manifestă violent. Astfel la (VII, 9) avem de-a face cu un frate oarecare, care fiind înşelat de diavol prin vise, a ajuns până acolo încât a crezut că a primit hirotonia de la Însuşi Hristos. Apoi, încredinţat fiind, a intrat în Sfântul Altar vrând să se înveşmânteze şi să slujească. Părinţii cunoscându-l că nu are hirotonie şi că este înşelat de diavol „au poruncit părinţii de i-au pus fiare mari la picioare şi l-au trimis la o mănăstire afară din pustie şi au poruncit să fie acolo pază şi să-l smerească cu ascultări grele, fără odihnă, până ce se va smeri şi îşi va cunoaşte neputinţa şi înşelăciunea sa. Şi aşa i-au făcut, până ce a venit el întru cunoştinţă şi a cunoscut înşelăciunea şi smerindu-se s-a pocăit.”

În toate cazurile în care apare, imobilizarea nu pretinde să constituie terapeutica sau s-o înlocuiască; cel mult poate să-i favorizeze acesteia primirea iar acest lucru se vede şi din cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: „ţinând seama şi de ceea ce am văzut că se întâmplă şi la mulţi bolnavi conştienţi. Aceştia cunoscându-şi frica şi neputinţa lor, au rugat pe doctor să-i lege, fără voia lor, şi să-i trateze cu sila, de bunăvoia lor. (…) Iar eu văzând aceasta i-am rugat pe doftori să se lase înduplecaţi de acei.”[42]

O altă armă şi mai puternică asupra demonului este smerenia. Smerenia este starea Cuvântului Întrupat, este starea lui Hristos care acceptă chenoza, acceptă, din dragoste pentru om defăimarea, batjocura, crucea. Omul care se vede păcătos, se vede mai jos de toată făptura, iar cel care-şi vede păcatele intră în starea lui Hristos. Hristos este cel ce-l îmbracă, iar acela dobândeşte mintea lui Hristos. Ori aceasta nu este suferită de demoni. Aceasta îi arde cel mai tare. Dacă ar fi să privim la cum defineşte Sfântul Ioan Scărarul smerenia am citi: „ne-am adunat şi am cercetat împreună şi am ispitit înţelesul cinstitei numiri. Şi unul a zis că ea înseamnă uitarea deplină a isprăvilor proprii; altul, a se socoti pe sine cel mai de pe urmă şi mai păcătos dintre toţi; altul, cunoştinţa ce o are mintea despre neputinţa şi despre slăbiciunea ei; altul, a lua înaintea aproapelui în cazuri de supărări şi a dezlega cel dintâi mânia; altul, cunoaşterea harului şi milei lui Dumnezeu; altul, iarăşi, simţirea sufletului zdrobit şi tăgăduirea voii proprii. Iar eu (…) am zis: smerita cugetare este un har fără de nume al sufletului, având un nume numai pentru cei ce au primit cercarea (experienţa ei)”[43] şi „cel ce m-a îndrăgit (…) nu va mai lovi, nu va mai judeca, nu va mai voi să stăpânească, nu va mai face pe înţeleptul, până ce va rămâne unit cu mine. Căci după unirea cu mine, acela nu mai e supus legii”[44] şi „dragostea şi smerenia sunt o sfinţită pereche. Cea dintâi înalţă, cea de-a doua, susţinându-i pe cei înălţaţi, nu-i lasă niciodată să cadă.”[45]

Că smerenia este cea care îi înfrânge o recunosc şi demonii: „trecând odată de la luncă la chilia sa, avva Macarie ducea smicele de finic, şi iată l-a întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secera şi vrând să-l lovească n-a putut. Şi i-a zis lui: multă silă am de la tine Macarie, căci nu pot asupra ta. Iată orice faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti. I-a zis lui avva Macarie: care este? Iar el a zis: smerenia ta şi pentru aceasta nu pot asupra ta.” (Macarie Egipteanul, 11) şi „altădată iarăşi un diavol a năpădit asupra lui avva Macarie cu cuţit, vrând să-i taie piciorul. Şi pentru smerita cugetare neputând, i-a zis: câte aveţi voi, avem şi noi, numai cugetarea cea smerită vă deosebeşte de noi şi biruiţi” (Macarie Egipteanul, 33). Tot astfel citim şi la amma Theodora în cuvântul 6: „smerita cugetare este biruirea dracilor”

Să vedem câteva locuri din Pateric unde demonizaţi sunt vindecaţi prin harul smereniei Sfântului:

Avva Visarion: „a venit odată un îndrăcit la schit şi s-a făcut rugăciune pentru dânsul în biserică şi nu ieşea dracul, că era aspru. Şi au zis clericii: ce să facem dracului acestuia? Nimeni nu poate să-l scoată, fără numai avva Visarion. Şi de îl vom ruga pe el pentru aceasta, nici la biserică nu vine. Deci aceasta să facem: iată, vine dimineaţa mai înainte de toţi la biserică. Să facem pe cel ce pătimeşte să şadă în locul lui şi când va intra, să stăm la rugăciune şi să-i zicem lui: deşteaptă şi pe fratele, avvo! Şi au făcut aşa. Şi venind bătrânul dimineaţa, au stătut ei la rugăciune, şi i-au zis: deşteaptă şi pe fratele! Şi îi zice lui: scoală-te, ieşi afară! Şi îndată a ieşit dracul dintr-însul şi s-a tămăduit din ceasul acela.” (Visarion, 5)

Avva Daniil: „a zis avva Daniil că în Babilon o fată a unuia din cei mai mari avea drac. Şi tatăl ei avea un călugăr iubit, şi acela i-a zis lui: nimeni nu poate să tămăduiască pe fiica ta, fără numai sihaştrii aceia, pe care îi ştiu şi de îi vei ruga pe ei, nu vor veni să facă aceasta pentru smerenie. Ci aceasta să facem: când vor veni în târg, faceţi-vă că voiţi să cumpăraţi vase. Şi când vor veni să ia preţul lor, să zicem lor să facă rugăciune şi cred că se va tămădui. Ieşind ei în târg au aflat pe un ucenic al bătrânilor, şezând ca să vândă vasele lui. Şi l-au luat pe el împreună cu coşniţele, cum că ia preţul lor. Şi când a venit călugărul în casă, a venit şi îndrăcita şi i-a dat o palmă, iar el a întors şi cealaltă faţă, după porunca Domnului. Şi muncit fiind dracul, a strigat zicând: o, silă! Porunca lui Iisus mă scoate. Şi îndată s-a curăţit fata. Şi după ce au venit bătrânii, le-a povestit lor ce s-a făcut. Şi au proslăvit pe Dumnezeu şi au zis: obicei are mândria diavolului, să cadă prin smerenia poruncii lui Hristos” (Daniil, 3)

„Un bătrân oarecare a mers la un târg, să-şi vândă lucrul mâinilor lui. Şi mergând el pe drum a întâlnit un om îndrăcit muncindu-se. apropiindu-se, îndrăcitul l-a lovit pe bătrân cu palma peste obraz, iar bătrânul i-a întors şi cealaltă parte a obrazului să-l mai lovească. Iar dracul văzând smerenia bătrânului nu a putut răbda, ci îndată a ieşit din om şi a fugit. Şi omul a rămas sănătos şi a căzut la picioarele bătrânului, mulţumindu-i lui că l-a izbăvit pe el, cu rugăciunea lui, de muncirea cumplitului diavol.” (X, 6)

Altădată diavolul pune condiţii pentru a părăsi pe bolnav: „voi ieşi dacă te voi întreba un cuvânt şi îmi vei răspunde. Zis-a bătrânul: întreabă ce ai de întrebat! Şi i-a zis diavolul: acestea voi să te întreb şi să-mi spui mie: ce sunt caprele şi ce sunt oile? Răspuns-a lui bătrânul: caprele eu sânt, iar oile, Dumnezeu le ştie! Acestea auzind diavolul, a strigat cu glas mare şi a zis: iată, pentru smerenia ta, ies!”

Exemple pot continua. În cele de mai sus am putut observa că de multe ori se făcea rugăciune în biserică pentru aceştia. Ori o altă armă împotriva diavolului sunt Sfintele Taine precum şi exorcismele. Nu avem cuprinse în Pateric, forme de exorcisme, nu se specifică ce Taine erau folosite mai des pentru vindecarea posedaţilor. Cert este că dacă posesia era cu intermitenţă se folosea Sfânta Spovedanie, dacă era continuă Sfântul Maslu, şi uneori Sfânta Împărtăşanie. Se cunoştea de asemenea că exorcismele de la Sfântul Botez aveau importanţă deosebită şi erau făcute cu mare grijă. Se cunoaşte că în istoria Bisericii au existat ca treaptă inferioară a clerului exorciştii. Se cunoaşte că şi azi primul exorcist în eparhia sa e episcopul locului. Desigur că, cei bolnavi sau dacă nu, apropiaţii lor vor recurge la toate aceste mijloacele. Totuşi, există aici ca ultim mijloc terapeutic, chiar dacă e controversat, împărtăşirea deasă cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Referindu-se la folosirea Sfintei Euharistii pentru vindecarea posedaţilor, Sfântul Ioan Cassian zice „în ceea ce priveşte Sfânta Împărtăşanie, nu ne amintim ca ea să le fi fost vreodată interzisă; dimpotrivă, se credea că trebuie ca ea să le fie dată în fiecare zi, dacă e posibil. (…) Preasfânta Împărtăşanie nu va ajunge să servească drept hrană demonului, ci să purifice şi să păzească trupul şi sufletul posedatului. Primită de către el, ea devine, prin spiritul care rezidă în membrele sale sau se străduieşte să se ascundă de ea, un foc care-l arde şi-l constrânge să fugă. Astfel l-am văzut vindecându-se pe avva Andronic, după mulţi alţii”.[46]

Personal cunosc un caz, petrecut la Mănăstirea Neamţ, unde soborul a hotărât pentru un frate posedat, să-l împărtăşească la 40 de Liturghii, timp în care respectivul frate şi-a revenit total, chiar dacă la început era Împărtăşit cu forţa. În popor mai există şi metoda sărindarelor: adică punerea de 40 de prescuri la 40 de biserici unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie pentru pomenirea celui bolnav. Din această prescură se scoate o miridă la Proscomidie, care apoi e cuprinsă în Sfânta Împărtăşanie. Totuşi aceasta este o formă indirectă, mult mai puternică şi mai directă fiind împărtăşirea bolnavului.

De ce este controversată această metodă? Pentru că se vehiculează două ideii:

  1. Că Sfânta Împărtăşanie este un scop.
  2. Că Sfânta împărtăşanie este un mijloc.

Cei ce văd în Cuminecare un scop, se împărtăşesc rar, cu precauţii şi pregătiri deosebite, mergând până la extreme habotnice, de natură scrupuloasă, cei ce văd în Cuminecare un mijloc, se împărtăşesc des, ajungând cu timpul să o facă dintr-o oarecare inerţie, iar ca extremă ajung să cadă în laxixm. Amândouă extremele sunt periculoase şi greşite, pentru că Sfânta Împărtăşanie este şi scop şi mijloc în acelaşi timp, iar apropierea de ea se face după cuvântul Părintelui Arsenie Boca: „mai bine cu sfială decât cu îndrăzneală”, şi numai la povaţa şi cu binecuvântarea duhovnicului.

Noi îndrăznim să credem că, azi când harismele au cam dispărut sau sunt din ce în ce mai rare, ca ultimă metodă pentru vindecarea unui demonizat botezat poate fi folosită împărtăşania deasă cu Sânta Cuminecătură. Nu există un temei real pentru a opri pe cel căzut între tâlhari de la acest lucru. Toţi suntem păcătoşi şi, deci, în oarecare măsură posedaţi. Şi totuşi ne împărtăşim. Căinţă, însă, se cere de la omul care are o conştiinţă normală. Când aceasta este bolnavă prevalează mila şi dragostea noastră pentru cel bolnav. Iar unde este dragoste desăvârşită, nu mai există lege.

Iar pentru posedatul nebotezat care ar apela la ajutorul Bisericii, fie el însuşi, fie prin cei ai lui, soluţia nu poate fi decât primirea Tainei Botezului. (Metode psihoterapeutice in Pateric)

loading...
loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *