Relatări terifiante despre „frații” noștri țigani, scrise acum patru secole. O istorie țigănească spusă de străini

Poveştile terifiante ale ţiganilor români de acum patru secole: folosiţi drept călăi, fiindcă ungurii nu practicau „o slujbă atât de mârşavă“

Cei mai mulţi dintre călătorii care au povestit despre peripeţiile lor în ţinuturile Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei, s-au arătat uimiţi de modul de viaţă al ţiganilor, o comunitate care, în trecut, nu putea trece neobservată. I-au fascinat obiceiurile lor, unele dintre ele de neînţeles pentru occidentali.

Ştefan Szanto (1540 – 1612) un iezuit de origine ungară, s-a stabilit în Transilvania în anii 1580, unde a reorganizat Biserica Catolică, şi a relatat despre muncile înjositoare la care ţiganii erau folosiţi. Cei care duceau la îndeplinire sarcinile de călăi în acea vreme, în Transilvania, erau ţiganii sau prizonierii turci, afirma teologul Ştefan Szanto.

Călăii ţigani

„Aici sunt folosiţi drept gâzi ţiganii sau turcii prinşi, întrucât este un lucru nemaipomenit ca un ungur să fi făcut vreodată pe călăul, căci ar vrea mai bine să moară de zece ori decât să împlinească o slujbă atât de mârşavă”, relata Ştefan Szanto, potrivit autorilor volumului „Călători străini despre Ţările Române. Volumul 2”, apărut la Editura Academiei Române.

Autorul relata despre pedepsirea a doi ciobani acuzaţi de familiile copiilor ucişi de moartea acestora. Sarcina torturării şi uciderii lor le-a revenit unor ţigani.

„Au fost puşi la caznă cu facle aprinse, în aşa fel încât să le ardă pieptul, dar ei nu au mărturisit nimic altceva decât că sunt nevinovaţi. În cele din urmă, cum judecătorii nu au găsit împotriva lor niciun motiv de a-i osândi la moarte, au lăsat la alegerea văduvelor ai căror copii fuseseră ucişi, ca ele să jure împreună cu câţiva alţii împotriva acelora pe care îi bănuiau mai tare. Ele au jurat împotriva celor doi care au fost căzniţi, dar cu câtă dreptate sau nedreptate Dumnezeu ştie, au fost osândiţi acei nenorociţi, nu la vreo moarte uşoară, ci la ţeapă, ca să fie traşi în ţeapă, căci aceasta este pedeapsa… Astfel au fost predaţi în mâinile călăilor şi au fost traşi în ţeapă. Într-una, necurmat până la moarte şi chiar în ţeapă cât au mai trăit, au mărturisit în faţa mulţimii că sunt nevinovaţi”, relata Ştefan Szanto.

Răpeau puii de urşi

Warington Wilkinson Smyth (1817 – 1890) a fost preşedinte al Societăţii Geologice din Londra. A călătorit în Transilvania în anul 1852 şi a descris comunităţile şi ţinutul în lucrarea „Un an cu turcii sau schiţe de călătorie în dominioane europene şi asiatice ale sultanului”, informau autorii cărţii „Călători străini despre Ţările Române”, Editura Academiei Române.

Britanicul a povestit, uimit, despre modul în care ţiganii răpeau puii de urs pentru a-i dresa şi folosi apoi la circ. „Dintre animalele sălbatice, urşii şi lupii sunt animale obişnuite în creierii munţilor şi primul este câteodată luat de ţigani şi folosit într-un mod grotesc. Ei umplu un butoiaş cu miere şi rachiu şi îl aşează într-un loc în care ursul se duce adesea. Ispita unui asemenea amestec dulce este atât de mare încât domnul Moş Martin nu numai că îşi face pofta, dar adesea o aduce şi pe doamna Moş Martin şi pe ursuleţi să fie părtaşi la această delicatesă. Atunci întregul grup mănâncă şi mănâncă până când băutura îşi face efectul, sar şi dansează pentru o vreme ca şi cum ar fi nebuni şi, în cele din urmă, adorm şi devin o pradă uşoară pentru răpitorii lor”, scria W.W. Smyth, potrivit autorilor cărţii „Călători străini despre Ţările Române. Volumul 2“

Un jurnal din Statele Unite ale Americii relata în 1888 un fapt nemaintâlnit despre ţigani. „Potrivit unui autor din Blackwood’s Magazine, ţiganii din Transilvania învaţă puii de urs să danseze, aşezându-I pe plăci de fier încinse, în timp ce dresorul cântă la vioară. Ursul, ridicându-şi picioarele alternativ pentru a scăpa de fierbinţeală, învaţă involuntar timpi marcaţi de muzica viorii şi în cele din urmă învaţă să îşi ridice picioarele de fiecare dată când aude muzica”.

Goliciunea, un lucru obişnuit

Jacques Boucher de Crevecceur de Perthes (1788 – 1868) a fost un geolog şi arheolog francez, celebru în secolul XIX. A călătorit pe Dunăre, de la Sulina la Viena, şi a relatat despre obiceiurile ciudate ale ţiganilor din Orşova, pe care i-a întâlnit în călătoria cu vasul.

„Primul lucru care m-a uimit a fost un cerşetor orb condus de o fetiţă de zece ani, care era măslinie şi complet dezbrăcată. Am văzut, la Neapole, alergând astfel ştrengari, dar era pentru prima dată când vedeam o fată de vârsta ei în aceasta condiţie. Am întrebat cine erau acei oameni care se plimbau îmbrăcaţi în propria lor piele? Mi s-a răspuns că erau ţigani şi că acesta era costumul pe care îl purtau toţi copiii în lunile călduroase. Mai mult, nimeni nu le dădea atenţie, iar fata nici nu se sinchisea”, scria autorul francez, potrivit cărţii „Călători străini despre Ţările Române”.

Ţiganii hingheri

James Oscar Noyes, un medic american stabilit la mijlocul secolului XIX, pentru câţiva ani, în Ţara Românească, autor al mai multor volume şi reportaje despre români, prezenta modul în care, cu ajutorul ţiganilor, au fost exterminaţi o parte din câinii din Bucureşti.

„Cu câţiva ani în urmă se zicea că ar fi fost mai mult de 30 000 de câini doar în Bucureşti. Flămânzi şi furioşi din cauza îndelungului lor post, aceste schelete sălbatice, pline de cicatrice şi cu urechile rupte şi spume la gură, sar fără milă asupra javrei care fusese atât de norocoasă încât să fure un os, împiedică trecătorii pe străzi şi, câteodată, se sfâşie unii pe alţii în cumplitele lor atacuri. Pană la urmă au fost recrutaţi ţiganii pentru a scăpa oraşul de această pacoste patrupedă. Stimulaţi de cele câteva parale oferite pentru cadavrul fiecărui câine liber, ei au dus un război de exterminare împotriva nefericitelor patrupede şi târau victimele, în triumf, pe străzi”, afirma Noyes.

Ţiganii erau însărcinaţi cu prinderea lor, pentru a proteja comunităţile, afirma medicul francez Joseph Caillat, la mijlocul secolului XIX, în volumul „Călătorie medicală în provinciile dunărene”.

„În Ţara Românească cazurile de turbare sunt frecvente. În anul 1846, 17 persoane dintr-o comună au fost muşcate de lupi  turbaţi, protomedicul prevenit s-a dus acolo. Preoţii sunt şi ei adeseori chemaţi de ţărani pentru a-i trata contra turbării. Pentru a preveni extinderea turbării, ţiganii sunt însărcinaţi cu prinderea câinilor în timpul verii. Se numesc hingheri şi merg pe străzile oraşelor, doi câte doi, la o oarecare distanţă unul de celălalt. Cel care este în faţă are un baston gros şi trage după el un animal vânat, pentru a atrage câinii, metoda se practică în Crimeea. În curând câinii se arată urlând, când se apropie destul, sunt încercuiţi de al doilea ţigan, înarmat cu un cârlig mare”, informa Joseph Caillat.
Decântece ţiganilor

Aşa numitele boli ale copilăriei, care puteau aducea moartea, erau prevenite prin descântece şi superstiţii, în trecut, obişnuite pentru comunitatea romilor, dar uimitoare pentru străini.

„Nu voi cita aici toate metodele absurde, practicile superstiţioase, talismanele, folosite în popor pentru a face să dispară bolile. Spun numai că ţiganii fac descântece pentru ca frigurile să treacă din corpul omului în cel al unui animal sau într-un obiect, precum piatra, redând boala „mamei care a adus-o pe lume”, după una dintre expresiile favorite. Vând bucăţi de bumbac sau legături, care se pun la gât sau la mână ca brăţări. Acestea au din loc în loc noduri şi te pot proteja de boli etc.”, adăuga medicul Joseph Caillat, la mijlocul secolului XIX.

Alfred Poissonnier a petrecut mai mulţi ani în Ţara Româneacă, la mijlocul secolului XIX şi este autor al lucrării „Robii ţigani în Principatele Danubiene”, despre comunităţile de ţigani din sudul ţării. Relata despre faptul că ţiganii ar fi ajuns pe aceste teritorii în Evul Mediu.

„Aceste mase erau formate din lucrători săraci în lacătuşerie, în rotărie, căutători de aur, lucrători în lemn, dansatoare, muzicieni, jongleri, vrăjitoare. Bărbaţii cărau saci de piele tăbăcită pe umerii goi, câteva unelte. Femeile târau cu ele copii care sugeau laptele din sânii ce atârnau. De îndată ce puteau merge, copiii alergau în crânguri, se căţărau în arbori pentru a smulge câteva fructe. Pe drum, bărbaţii omorau animalele de orice fel pe care le întâlneau pentru a se hrăni. Apoi, toate aceste mici caravane şi făceau taberele pe câmpuri sau în păduri, mulţumindu-se doar cu o hrană sărăcăcioasă, mergând din loc în loc, din ţară în ţară, pe jos sau pe iepe uscăţive încărcate cu frânturi din casele lor. Popor de calici,dar popor activ, pe care o muzică bizară, sacadată, îi înveseleşte încă în aceste lungi pelerinaje”, îi descria Alfred Poissonnier.

Autorul relata şi despre interesul manifestat de ţigani pentru vrăjitorie. „Nu toţi ţiganii se consacră vrăjitoriei. Este privilegiul unor familii şi al unor indivizi. Dar, cum roadele erau mai bogate pentru aceia decât pentru cei cu alte meserii şi munci, mulţi ţigani au împrumutat manifestările exterioare ale vracilor, vrăjitorilor, pentru a trăi din ignoranţa populară, înfruntând chiar persecuţiile. Şi apoi, ţiganii nu-şi puteau practica meseriile de fierari, lăcătuşi, rotari şi altele în cea mai mare parte dintre pile din Occident. Existau corporaţii şi conducătorii acestor corporaţii aveau atunci între ei semne de recunoaştere, exista o iniţiere. Profanii, străinii nu aveau niciun drept şi nicio libertate de acţiune. Ei nu puteau să muncească fără acordul corporaţiilor existente. Or, ţiganii nu obţineau aproape niciodată acest acord, chiar şi pentru muncile respinse de alţii”, informa autorul.

Nu se rugau

Acesta se arăta fascinat de lipsa de credinţă în Dumnezeu a ţiganilor. „Niciodată rugăciunea, spun încă românii, nu a trecut pe buzele ţiganilor, şi biserica lor, find construită din brânză, a fost mâncată de câini”. Jurnaliştii americani de la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea aminteau că religia ţiganilor era vagă, dar admiteau existenţa unei divinităţi de care se temeau.

Jurnaliştii unor publicaţii importante ca The New York Times, The Times sau The Sun, care au vizitat Transilvania în secolele trecute, obişnuiau să acorde atenţie modului de viaţă al ţiganilor, greu de înţeles în raport cu obiceiurile occidentalilor.

Într-un articol publicat în 1898, The New York Times aborda tema ţiganilor din Transilvania, pe care îi cataloga drept oameni care nu se supun normelor stabilite de societate.

“Ţiganii au oroare de a munci sau de a fi constrânşi în orice fel. Chiar şi celor care au o locuinţă stabilă le place să cutreiere. Atât de ferm au acest instinct de rătăcitori, încât ei nu au în limba lor un cuvânt care să însemne “a rămâne”. Cele mai multe îndeletniciri pe care le adoptă sunt potrivite pentru viaţa nomadă. Sunt fie vânzători de cai, fierari, păstori, ori, de cele mai mule ori, cerşetori. Este aproape imposibil să călătoreşti prin provinciile ţării fără să întâlneşti cetele de ţigani. Unii dintre aceştia cu siguranţă vor urmări pentru cel puţin o jumătate de oră un transport, până vor primi un bănuţ. Ţiganii şi-au luat nume de “oameni săraci”, iar obiceiul cerşitului este atât de adânc înrădăcinat în ei, încât chiar şi cei mai bogaţi dintre ei, care pot fi întâlniţi ocazional călărind armăsari pur sânge şi purtând bijuterii scumpe, nu pot rezista tentaţiei de a cere bani”, scriau cei de la The New York Times, în 13 februarie 1898.

Proverbele lor sunt profunde şi ciudate, scria The Sun, amintind câteva: “Numai surzii şi orbii sunt obligaţi să creadă”, “E mai uşor să moşteneşti decât să câştigi”, “După ghinion vine noroc”, “Nu lăsa nimic pe pământ să te întristeze, atâta timp cât te poţi mişca”, “Nimic nu este atât de rău, dar este destul de bun pentru alţii” şi “Mai bine un măgar care te lasă să-l călăreşti, decât un armăsar are te aruncă din şa”.

La mijlocul secolului al nouăsprezecelea în Transilvania trăiau peste 100.000 de ţigani, potrivit marilor ziare din Statele Unite ale Americii şi din Anglia, care şi-au trimis jurnaliştii să călătorească în acest ţinut. În Moldova şi Ţara Românească numărul lor depăşea 300.000.

sursa: adevarul.ro

loading...
loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *