România, o umbră. Un popor înfrânt, nu doar la fotbal…

romania jos

Echipa națională de fotbal a pierdut meciul cu Albania de la Euro 2016 și văd foarte multă lume supărată în jurul meu. Mulți îi înjură pe jucători, alții pe antrenor, unii înjură neamul care e mereu de vină, se folosesc cuvinte grele gen „rușine, umilință”, etc.

Eu nu sunt supărat. Pentru că un om lucid, conștient de ce se întâmplă în jurul său, nu are cum să fie supărat. Echipa națională de fotbal sau mai bine zis, componenții și antrenorii ei, reflectă cu acuratețe realitatea neamului, sau dacă preferați varianta occidentalizantă, a societății românești.

Pentru ca „noi” să fi învins pe cineva sau pentru ca „noi” să fim umiliți, ar fi trebuit să mai existe un „noi’. Dar un „noi” românesc nu mai există. Pur și simplu. Aceasta este realitatea. Hai să vedem care-i situația la fotbal, pentru că reprezintă, în mic, ceea ce se întâmplă la nivelul țării: acum doi ani s-au petrecut alegeri la Federația Română de Fotbal. Mircea Sandu, cel care a condus treaba timp de 20 de ani nu a mai candidat, mare favorit să-i ia locul fiind fostul mare fotbalist Gică Popescu. Popescu era un om de afaceri de succes, cunoscut ca un tip foarte serios și muncitor. Doar că nenea Popescu fusese trimis în judecată pentru un dosar în care era vorba despre niște taxe neplătite pentru niște transferuri. Popescu și-a recunoscut de la început vina, a plătit prejudiciul, a fost găsit nevinovat de o instanță, iar cealaltă l-a condamnat cu suspendare. Așa a candidat el la președinția FRF, convins fiind că și a treia instanță, Curtea de Apel București va merge pe linia celorlalte două. Numai că, surpriză: cu câteva zile înainte de alegeri, instanța îl condamnă definitiv la trei ani de închisoare cu executare. Spațiul liber este ocupat de un individ cu zero experiență în fotbal, cu un limbaj corporatist de lemn,  dar care, până la 29 de ani, apucase să absolve „cursuri de specializare în domeniul politicilor și strategiilor de securitate susținute la Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, dar și să fie consilier prezidențial al lui Traian Băsescu. Era un tehnocrat cum s-ar spune azi. Vă sună cunoscut acest scenariu?

Deci cum putem avea pretenții de la niște bieți fotbaliști în asemenea condiții? Ei sunt produsul acestui sistem. Un sistem care nu are alt obiectiv decât a ține sub control fenomenul fotbalistic și nimic altceva.Suntem singura națională de fotbal care nu are demnitatea să-și scrie numele pe tricouri, așa cum sunt în ele în realitate și preferă varianta „europeană”, astfel că Raț a devenit Șobolan (RAT). În sport, ca și în orice altă activitate în care concurezi cu alte națiuni, ca să ai succes, trebuie mai întâi să-ți pese de ăia pe care îi reprezinți. Căutați-i discursurile lui Răzvan Burleanu din ăștia doi ani de când e președinte: simțiți ceva în afară de senzația că limba română nu e limba lui maternă?

Putem discuta la infinit despre sisteme, legi, soluții, etc. Degeaba. Totul se va duce din rău în mai rău până nu vom redeveni „noi”. Noi înșine. Acum suntem doar o anexă și reprezentații anexelor nu se pot transforma peste noapte în reprezentanții unor oameni liberi, ai unor proprietari.

Ați auzit, de când cu scutul de la Deveselu, dar nu numai, sintagma „România e în cel mai bun moment al istoriei sale”. Dar nu este vorba de România aia din sufletele noastre, e vorba de caricatura asta occidentalizată, fără personalitate și fără vlagă. Suntem morți, nu existăm! La meciul cu Albania pe stadion au fost zeci de mii de albanezi, mult mai mulți ca românii. Unde a fost diaspora? Italia și Spania au granițe directe cu Franța și cu toate astea ne-au depășit albanezii! Unde e diaspora aia care moare de dragul și de dorul României? Păi vă spun eu: la tastatură sau în fața televizoarelor la terasă.

Până și comentatorii de la ProTV au remarcat că albanezii erau mai mândri ca noi, păreau să moară pentru culorile țării lor. Culmea, tocmai Pro TV-ul să se plângă de lipsa noastră de patriotism… ei care au tocat mărunt orice liant dintre noi, orice simbol național.

Uitați-vă la campionatul ăsta european: ungurii se bat, croații se bat, rușii se bat, englezii, francezii, galezii se bat. Românii? Noi nu ne batem cu nimeni. Și asta pentru că dorința de a te bate se naște dintr-un motiv: fie mândrie, fie personalitate pronunțată, fie o dorință de a arăta că ești cineva. Ori nu poți să te bați când ești fericit că ești „european”, adică ești un „nimeni” și că te-ai pierdut în mulțime.

Genul acesta de competiții sportive este doar vârful, este doar partea spectaculoasă dintr-o cursă pe care o noi o pierdem zi de zi. Suntem zero la capitolul producție, industrie, sănătate, agricultură, etc. În „campionatele” europene pe aceste domenii suntem inexistenți, suntem morți. Doar că spre diferență de fotbal, despre aceste domenii auzim altceva: „avem creștere economică”, „suntem în trendul european”, „a crescut nivelul de trai”, etc. Dar realitatea e că am fost reduși la nivelul unor sclavi incapabili să mai discearnă între robie și libertate. Și când vine cineva și arată că se poate și altfel  – vezi cazul Ungariei sau Poloniei, „vocile rațiunii” vin și devarsă un torent de invective: aceia nu sunt „ieuropeni”, sunt „extremiști”, precum și nelipsitul „sunt vânduți rușilor”.

Oameni buni: lăsați-i în pace pe Tătărușanu și Hoban, nu-l mai înjurați pe Iordănescu, nu mai dați vina pe „ghinion”. E mare lucru că au ajuns acolo. Într-o țară în care natalitatea se află la nivelul anilor din timpul unui război mondial, din care au plecat peste 3,5 milioane de români (alții spun că peste 4  milioane, majoritatea adulți și tineri apți de muncă. În orice caz, ca să ne facem o idee, din Siria devastată de război de cinci ani, au plecat 7 milioane),  sute de mii de români au fost uciși în sistemul medical, prin tratarea voită cu dezinfectanți diluați, operațiune de care s-a știut în cele mai intime unghere ale puterii oculte și în care, pentru prima oară de la retragerea armatei sovietice de ocupație, din 1958, România nu mai dispune de o armată capabilă să apere teritoriul național, voi vreți ca fotbaliștii să fie zmei în Europa?

Albania, o țară cu o populație cât Bucureștiul, ne-a arătat unde este locul acestei Românii. Ne-au bătut după 68 de ani! Pentru a ne însănătoși, trebuie ca această Românie – palidă caricatură după Occident, să fie aruncată la gunoi. Trebuie să ne revenim în fire. Să fim iarăși „noi”: aceia care se luau cu toți de gât – dacă era nevoie, și care trăiau în primul rând pentru și prin ei înșine. Nu pentru alții, nu pentru imaginea țării în ochii investitorilor. Niciodată în istorie românii nu au fost motivați mai bine decât de iubirea de neam și de Dumnezeu. Dacă nu vom înțelege asta, dacă nu ne vom reveni în fire, nu va mai exista niciodată un „noi”, iar meciuri precum cel cu Albania vor deveni deziderate, nu coșmaruri.

Trebuie să ne accesăm iubirea de neam, aia ascunsă sub straturile de „multiculturalism”, „lene” și „modernitate”, nu fondurile europene. În caz contrar, ne vom bucura pe vecie de roadele faptului că România e în cel mai bun moment din istorie. Dar măcar va spune Europa că suntem civilizați…

Autor: Mihai ȘOMĂNESCU

Sursa: justitiarul.ro

                                                                                                

 

loading...

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *