Sfântul Antonie cel Mare, ”înger pământesc şi om ceresc”. 10 cugetări ALESE ale Sfântului

sf._antonie_si_lupta_cu_patimile

Biserica Ortodoxă îl sărbă­toreşte astăzi pe Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, despre care în cântările de la strană spunem: „Asemă­nându-te obiceiurilor râv­nitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre”.

Acest tropar al Sfântului Antonie cel Mare, Părintele monahilor, este revelator nu doar pentru lumea monastică, ci pentru spiritualitatea ortodoxă, în general. Pe de o parte, profetul Ilie şi Ioan Botezătorul sunt primele imagini sau prototipuri ale călugărilor; precum primii călugări, şi aceştia au trăit în pustie un timp, amândoi au trăit în feciorie şi rugăciune şi amândoi sunt numiţi „înger în trup”, „înger pământesc şi om ceresc”.

Pe de altă parte, troparul vorbeşte de­spre alte calităţi ale celor doi înainte-mergători: râvna pentru Ilie şi „dreptele cărări” pentru Ioan Botezătorul. Acestea sunt caracteristici definitorii ale vieţuirii monahale a Sfântului Cuvios Antonie cel Mare. Pentru a îndemna pe monahi la asceză, spunea Sfântul Atanasie, nu este un exemplu mai bun decât viaţa Sfântului Antonie. Istoria a confirmat această afirmaţie şi Sfântul Antonie cel Mare merită într-adevăr să fie considerat „Părintele călugărilor”.

Acesta a trăit în secolul al 3-lea, și este unul din cei mai mari nevoitori din pustia Egiptului, pe care monahii îl au drept model și ocrotitor.

Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în anul 251 în Egiptul de Mijloc, din părinți creștini, foarte bogați. Când aceștia s-au mutat către Domnul, Antonie avea 20 de ani.

Neștiind ce va face cu viața lui, o dată, pe când se afla în biserică, a auzit aceste cuvinte ale Mântuitorului care l-au determinat să părăsească toate cele ale lumii și să plece în pustie: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21).

Primind aceste cuvinte ca și cum i-ar fi fost adresate lui, a împărțit pământurile și bogăția la săraci, iar surorii sale i-a dat în grijă o comunitate de fecioare.

A petrecut o vreme într-o colibă din afara satului, dar mai apoi s-a închis într-un mormânt idolesc, unde s-a luptat aievea cu duhurile cele rele, care l-au lăsat aproape mort. Sfântul Antonie ne este nouă tuturor pildă vie de credință puternică în ajutorul lui Dumnezeu, căci pe când era înfricoșat de diavoli acesta se ruga cu osârdie, punându-și toată nădejdea în Dumnezeu, și prin aceasta i-a biruit pe demoni.

La 35 de ani s-a retras în pustie, la marginea deșertului, unde a petrecut 20 de ani. Din pricina ucenicilor și a celor care-l căutau, a fost nevoit să plece din acel loc.

Sfântul Antonie devine părintele duhovnicesc al unei mulțumi de călugări din pustia Egiptului. În anul 312 se duce în adâncul pustiului, pe muntele Kolzim, unde rămâne până la sfârșitul vieții, împreună cu doi ucenici.

Se mută la cele veșnice în anul 356. Unul din ucenicii săi, Sfântul Atanasie, scrie viața Sfântului Antonie cel Mare, lăsându-ne o adevărată comoară de înțelepciune regăsită în cuvintele și viețuirea sa cea mai presus de fire.

  • Omul cu adevarat rational are o singura grija: sa asculte de Dumnezeul tuturor si sa-L placa; si numai la aceasta îsi deprinde sufletul sau: cum sa-i placa lui Dumnezeu, multumindu-i pentru o asa de mare purtare de grija si pentru cârmuirea tuturor, orice soarta ar avea el în viata. Pentru ca este nepotrivit sa multumim pentru sanatatea trupului, doctorilor, care ne dau leacuri amare si neplacute, iar lui Dumnezeu sa nu-I multumim pentru cele ce ni se întâmpla cum trebuie, spre folosul nostru si dupa purtarea Lui de grija. Caci în cunostinta si credinta cea catre Dumnezeu sta mântuirea si desavârsirea sufletului. (Antonie cel Mare)7
  • Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvatati, ca sa iubeasca învatatura si îndreptarea, facator de om trebuie sa se numeasca. Asemenea si aceia care îndreapta pe cei desfrânati catre petrecerea virtuoasa si placuta lui Dumnezeu, ca unii ce schimba alcatuirea oamenilor. Caci blândetea si înfrânarea este fericire si nadejde buna pentru sufletul oamenilor. (Antonie cel Mare)7
  • Om se numeste sau cel rational, sau cel ce îngaduie sa fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, caci aceasta se afla la neoameni. Iar de unii ca acestia trebuie sa fugim, caci celor ce traiesc laolalta cu pacatul nu li se îngaduie sa se afle niciodata printre cei nemuritori. (Antonie cel Mare)7
  • Dupa cum corabierii cârmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stânca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gândurile pacatoase. (Antonie cel Mare)10
  • Dupa cum cârmacii si cei ce tin frânele cu sârguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sârguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezând îsi face loc în nemurire. (Antonie cel Mare)10
  •  Iata semnele dupa care se cunoaste un suflet rational si virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupatiile si întâlnirile cu oamenii. Caci toate acestea se îndrepta spre tot mai multa cuviinta. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face strajer treaz si închide intrarea patimilor si a rusinoaselor aduceri aminte. (Antonie cel Mare) 27
  •  Celui nu stie sa deosebeasca binele de rau nu-i este îngaduit a judeca pe cei buni sau pe cei rai. Caci bun este omul care cunoaste pe Dumnezeu, dar el nu este, nu stie nimic si nu va sti vreodata. Caci calea cunostintei lui Dumnezeu este bunatatea. (Antonie cel Mare)11
  •  Omul bun si iubitor de Dumnezeu nu mustra pe oameni pentru rele când sunt de fata; iar în dos nu-i bârfeste. Dar nici celor ce încearca sa-i graiasca de rau nu le îngaduie. (Antonie cel Mare)11
  •  În cuvântari orice asprime sa lipseasca. Pentru ca sfiala si neprihanirea stiu sa înfrumuseteze pe oamenii cu judecata mai mult decât pe fecioare, caci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumina care învaluie sufletul, cum învaluie soarele trupul. (Antonie cel Mare)3
  • Nestatornicii si nepriceputii sa nu ispiteasca pe cei întelepti. Iar cel întelept este barbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeste putine si pe cele de trebuinta si placute lui Dumnezeu. (Antonie cel Mare)47

surse: http://lataifas.ro/, http://www.filocalia.ro/, http://www.crestinortodox.ro/

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.