Ultima ”MODĂ”! Obsesia comparației numărului de biserici, spitale și școli. Ura ne orbește

De ani buni ni se prezintă, dramatic și cu “durere cetățenească”, o statistică plină de semnificație. 18.300 biserici, doar 4700 școli generale, 425 spitale. “Amin!”, pronunță apoi Asociația Secular-Umanistă din România. Un amin ironic, aparent poziționat anume ca să înlocuiască o evidență, un absurd al situației pe care îl cunoaștem și îl înțelegem cu toții.

Dar, departe de a fi așa, acest amin este unul al confuziei, al lipsei argumentelor, al dezinformărilor și al lipsei de informație. Este un amin al încleștării dinților în lipsa a ceva suplimentar de spus, al inabilității de a clarifica mai departe situația. De a justifica comparația, de a argumenta presupusa gravitate a situației, de a dovedi cu date reale că realitatea este așa de dramatică cum se presupune a fi.

Școli, spitale, biserici. Copii, bolnavi și “demoni”. Emoții, sentimente, ură. Enumerația, punerea la un loc a acestor două “domenii prioritare” cu un al treilea element, străin priorităților omului modern, progresist, are aerul aparent al unei curățenii, al unei debarasări de o povară a trecutului, a ignoranței. Dar, în fapt, această enumerare este fondată pe iraționalitate și ignoranță și vizează iraționalitatea și ignoranța.

Omul simplu, grăbit și dezinformat de toate canalele media, nu are timp și nici interesul să caute datele reale, să le cântărească, să tragă concluziile obiective. Acest tip de comparații îl lovesc acolo unde îl doare. Cu toate carcteristicile unei manipulări de opinie, comparația biserici-școli-spitale este repetată iar și iar ca o otravă servită ca motiv pentru problemele de zi cu zi ale omului simplu. Numărul de biserici este cauza sărăciei, o lipsei de educație, a stării precare a sistemului de sănătate.

Dar de ce această comparație? De ce tocmai numărul de biserici? Setul de premise ascunse este semnificativ. Și premisele sunt ascunse tocmai fiindcă avem aici la lucru o manipulare de opinie, emoțională, demagogică, mîrșavă. Fiecare premisă ignoră un fapt care ar trebui să fie evident oricărui cetățean de bun simț al unui stat modern.

Interesele populației sunt publice și trebuie finanțate de către stat

Prima premisă este aceea a unei presupuse ordini a priorităților. Educația și sănătatea sunt prioritare față de religie. Atât de prioritare, că trebuie să dispară cu desăvârșire orice fel de suport “public”, din partea statului, a activităților religioase ale cetățenilor. În cazul României, a majorității covărșitoare a cetățenilor. A publicului. Premisa ascunsă aici este că populația nu are dreptul să folosească o parte din taxele pe care ea le plătește către stat, pentru a-și satisface o nevoie “privată”.

Confuzia evidentă aici este aceea între libertatea de conștiință și caracterul public sau privat al credinței. Faptul că statul este obligat să respecte libertatea de conștiință a cetățenilor, nu îl scutește pe acesta de datoria de a susține material și financiar manifestarea libertății de conștiință religioasă. Statul deservește interesele cetățenilor, de orice natură ar fi ele, și nu invers.

La un salariu mediu brut de 2.200 RON, contribuția anuală a fiecărui salariat din România pentru sănătate este în medie 1.400 RON. Prin comparație, cei 0.2% din impozit totalul taxelor, corespunzători procentului din buget alocat către culte, este de doar 80 RON 30 RON pe an. Adică un cetățean plătitor de taxe contribuie cu de 18 46 ori mai mulți bani către sănătate.

Statul nu finațează niciodată integral construcția unei biserici

O altă premisă ascunsă este aceea că, financiar, cele trei elemente, educația, sănătatea și cultele, sunt conectate și direct proporționale. Adică statul sprijină financiar, în aceiași măsură și educația și sănătatea și cultele. Fiindcă dacă nu ar fi așa, atunci compararea brută a celor trei numere nu ar mai avea sens. Dacă statul ar finanța numai în proporție de, să spunem, 20% finanțarea unei biserici, numărul din comparație ar trebui împărțit la 5. Și, în realitate, așa se cam întâmplă. Statul nu finanțează niciodată integral construcția unei biserici. Deci ar trebui să împărțim cifra de 18.300 la 5. Adică 3660 biserici (“construite” de stat) și 4700 de școli. Deja comparația nu mai este așa de dramatică, nu?

Dar dacă a crescut numărul de biserici în ultimii 20 de ani, înseamnă că au fost construite toate aceste biserici? Nu!

Nu orice biserică reprezintă o clădire construită anume ca locaș de cult

Un număr semnificativ de biserici sunt de fapt capele în instituțiile de stat și în mănăstiri. Capelele sunt camere transformate în biserici, dar care nu au fost construite anume pentru a fi biserici. 322 sunt capele parohiale, 561 în instituții de stat, 245 capele și paraclise mănăstirești. În total 1.128. Asta numai în cazul Bisericii Ortodoxe. Dar numărul “enorm” din comparația plină de grijă a secular-umaniștilor reprezintă numărul tuturor locașurilor de cult ale tuturor cultelor.

Libertatea religioasă pe care căderea cu sânge a comunismului în Decembrie 1989 a adus-o României a însemnat, printre altele, faptul că a fost posibilă construcția și înființarea de locașuri de cult acolo unde înainte acest lucru nu era posibil. Dar, în opinia unora și pe aceiași frecvență cu cea a vocilor reduse la tăcere, cu sânge, în Decembrie 1989, numărul de biserici este prea mare. S-au construit prea multe, prea repede.

Cu ignoranță și rea credință, se ignoră sacrificiile și eforturile financiare și materiale pe care credincioșii le-au depus pentru a-și construi locuri de rugăciune. Locuri în care să ducă mai departe rugăciunile celor care, cu sânge, au dărâmat în Decembrie 1989 un sistem care a otrăvit conștiințele a milioane de oameni de-alungul a 50 de ani de teroare și de manipulare ideologică. Teroare și manipulare care au continuat și după 1990. Otravă al cărei gust îl mai simțim încă și astăzi în cerneala ziarelor și în lumina televizoarelor.

Prea multe biserici. Prea “din banii lor”. Credința care, înainte de 1989, trebuia să rămână ascunsă de frica pumnului și a pușcăriei, acum trebuie să stea ascunsă de frica stigmatizării în numele progresului, de frica rușinii în fața modernității care nu are nimic de împărțit cu “întunericul” speranței în altceva decât în această lume.

Bisericile deservesc întreaga populație. Școlile și spitalele, nu.

În cele aproximativ 4700 de școli generale învață aproximativ 2.144.000 de copii cu vîrste între 5-15 ani. Adică aproximativ 450 de copii pe școală. Cum în România există 72283 săli de clasă în școlile generale (sursă), reiese că există în medie 15 clase pe școală și 30 de elevi într-o clasă. O situație mai mult decît normală.

Prin comparație, în Romînia există o biserică ortodoxă la fiecare 1450 de credincioși. De 3 ori mai mult decât numărul de copii dintr-o școală. În condițiile în care spațiul disponibil într-o biserică este semnificativ mai mic decât cel dintr-o școală. De personal, mobilier și cheltuieli de întreținere ce să mai vorbim.

La fel stau lucrurile și cu spitalele. Chiar dacă potențial orice cetățean al României are nevoie de tratament medical, acest lucru nu se întîmplă în fiecare săptămână. Nimeni nu merge săptămânal la spital. Cel mai evident motiv pentru care comparația biserici-spitale este caducă.

Construcția unui spital comportă costuri enorme în comparație cu cele necesare construcției unei biserici. Dacă în cazul spitalelor vorbim de costuri de ordinul zecilor de milioane de EUR, o biserică de parohie poate fi construită cu o fracție infimă din acești bani. Personalul necesar funcționării unui spital, aparatură, mobilier, întreținere, toate aceste costuri sunt incomparabil mai mari decât în cazul unei biserici.

Deturnarea fondurilor alocate cultelor ar rezolva problemele educației și sănătății. Oare?!

Oare? Dacă acceptăm faptul că domenii ca sănătatea sau educația sunt subfinanțate, nu urmează imediat că ele sunt singurele domenii subfinanțate sau că ar trebui să fie beneficiarele prioritare ale bugetului. Așa cum nu se renunță la alte investiții în alte domenii fiindcă “se închid spitale”, nici cultele nu ar trebui tăiate de pe lista finanțărilor, mai ales că ele deja sunt la un nivel minim. Mai mult, după cum s-a arătat de multe ori, statul beneficiază chiar de pe urma finanțării salariilor preoților, încasând taxe mai mari decât sumele alocate.

Stoparea finanțărilor cultelor nu este o soluție. Este un deziderat. Este o obsesie. Nefundamentată, deci patologică. Are un singur mobil: aversiunea față de religie și spiritualitate. Este lupta ideologică a unei minorități secular-atee, gălăgioase și cu puține scrupule, împotriva unei majorități prinsă în angrenajul manipulărilor pe care mass-media le operează constant, servind alternativ conținut de joasă calitate intelectuală și culturală, elemente de distracție și distragere a atenției, cu inserții de scandal și demagogie brută și brutală.

De unde această obsesie cu numărul de biserici? Ura este singura explicație.

Articol preluat de pe avereabisericii.ro.

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *