Zi: „Doamne, dă-mi răbdare! Doamne, dă-mi să rabd asta!”. Şi o să vedeţi cum totul se schimbă. Se schimbă creierul, oameni buni!

Există o limită a răbdării, a toleranţei? Când ştim că este suficient şi că ar trebui să ne oprim?

La toleranţă cred că există şi trebuie să existe limite. Eu am o problemă cu „toleranţa”, nu-mi place toleranţa.

E ca-n bancul cu Bulă, care răspunde la şcoală: „La noi tata e tolerant, mama e tolerantă, sora-mea e tolerantă, casa noastră e casă de toleranţă”. Pentru mine, toleranţa e ca şi cum ai zice: „Fă şi tu, că apoi îmi vine şi mie rândul!” sau „Hai să facem amândoi odată, că ne face plăcere!”. Aceasta este toleranţa şi este desfrânare, în sensul că-i tolerăm pe ceilalţi ca să ne dăm frâu liber propriilor porniri.

Răbdarea însă nu are limite pentru că răbdarea adevărată este darul Duhului Sfânt. Noi, în mod firesc – conform firii noastre create – avem un fel de răbdare, dar ce-avem noi prin fire este capacitatea de a suporta. Suportăm un lucru până nu mai putem. Unii sunt mai slabi, alţii sunt eroi care suportă foarte mult. Dar această suportare ne transformă în obiecte. Masa asta suportă obiectele pe care le pui pe ea. Suportarea poate să fie un act cu care ne mândrim, dar nu ne vindecă nici pe noi, nici pe celălalt, nu schimbă nimic. Răbdarea este cea care mă schimbă pe mine şi-l schimbă şi pe celălalt.

Dar răbdarea este numai lucrarea omului cu Dumnezeu! E darul Duhului Sfânt primit şi lucrat de noi. De aceea, ca să vezi ce este răbdarea, zi: „Doamne, dă-mi răbdare! Doamne, dă-mi să rabd asta!”. Şi o să vedeţi cum totul se schimbă. Se schimbă creierul, oameni buni! Când rabzi o durere, ajungi la o limită, în care zici: „Gata, crap!”. Şi, după ce-ai crăpat, se crapă de ziuă, se face lumină, se schimbă ceva! Pentru că durerea aceea, starea aceea, suferinţa aceea este ceva ce are nevoie să spargă o limită, să treacă un prag. Or noi, imediat ce ne doare, imediat ce suferim, gata înghiţim ceva să ne treacă şi rămânem din ce în ce mai ghemuiţi într-un spaţiu foarte mic, psihologic. Pe cand răbdând, şi creierul se schimbă. La inceput nu poate. Şi nu poate! Dar cu ajutorul harului poate. Harul! Cere-l de la Duhul Sfânt şi practică! Profitaţi de orice lucru neplăcut şi practicaţi răbdarea. Eu am început cu durerea, n-am crezut că ajung la capătul ăsta neplăcut, am crezut că scap ieftin, am început cu durerea de cot. Ştiam că nu mor, mă durea, contemplam durerea… Şi acum mă descurc cât de cât. „Doamne, nu mă părăsi!”

Monahia Siluana Vlad

Extras din „Trăirea ortodoxă in contextul provocărilor de azi”, Ed. Doxologia

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.