Ascunde un BLESTEM de 500 de ani, nu poate fi tăiat şi emană unde magnetice: Copacul Diavolului

Una dintre istoriile cele mai incredibile şi fascinante, având ca protagonistă o plantă, este cea a stejarului din Compton Hill, localitate aflată la câteva mile depărtare de Norfolk, în Virginia, pe coasta atlantică a Statelor Unite.

Acel copac înalt, ce se înalţă ameninţător pe o colină, între un golfuleţ stâncos şi o pădure, la Compton Hill, este numit „Stejarul Diavolului”

Tradiţia spune că l-ar fi plantat Sir Walter Raleigh, un mare navigator englez, când, în 1584, a debarcat pentru prima oară în acel loc şi a întemeiat o colonie – Virginia – în onoarea re­­ginei Elisabeta I a Angliei (supranumită Virgina, în ciuda mulţimii de amanţi pe care i-a avut).

Din do­cumentele aflate în arhivele istorice rezultă că pe acea colină, de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi până azi, supravieţuieşte un stejar de sinistră faimă. Şi poate că prima victimă a „blestemului” acelui co­pac a fost chiar cel ce l-a plantat, deoarece, după moartea re­gi­nei Elisabeta, care îl numărase printre „favoriţii” ei, Sir Walter Raleigh – acuzat de trădare – a petrecut treisprezece ani în închisoare, din 1603 până în 1616, găsindu-şi în cele din urmă moartea pe eşafod.

Popularitatea macabră a stejarului a început în secolul al XVI-lea, când coloniştii englezi au făcut din el o spânzurătoare naturală, folosind-o pentru a-i pedepsi pe indienii ce se răsculau împotriva do­mi­naţiei lor.

Colina devine şi un „cimitir al damnaţilor”, pentru că cine ajungea să fie spânzurat nu avea drep­tul să fie îngropat în pământul consacrat cimi­tirului şi era înhumat în gropi săpate în jurul ste­jarului. În 1679, Stejarul Blestemat a fost folosit pentru prima oară la exe­cuţia unui alb. De mai mulţi ani, în coloniile britanice fu­sese dezlănţuită „vânătoarea de vră­­jitoare”, şi nume­roa­se per­soa­ne, cele mai multe – fe­mei, fuse­se­ră judecate şi condamnate pen­tru vrăjitorie, a­jun­gând să fie arse pe rug.

În luna mai a aceluiaşi an, fu arestată Henriette Walker, o tânără de douăzeci de ani, care în actele pro­cesului era descrisă ca „foarte fru­moasă şi lascivă, dedată co­mer­ţu­lui carnal cu diavolul şi cu ne­număraţi bărbaţi”. Henriette mai era acuzată şi că ar fi fabricat filtre şi băuturi ma­gi­ce şi că ar fi „co­mu­nicat cu spiritele”.

Henriette n-a scă­pat de pe­deapsa capitală. Documentele înre­gis­trea­ză faptul ciu­dat că ea a suferit torturile menite să o constrângă să „măr­tu­risească” relaţiile cu puterile in­fernale, că­zând în „tran­să”, ceea ce a fost consi­derat o dovadă ul­te­rioară a puterilor ei vrăjitoreşti. La 17 iulie fu înăl­ţat rugul. Vara era caniculară, de mul­tă vreme nu căzuse o picătură de ploaie, dar când Henriette fu condusă la locul supliciului, cerul se întunecă şi din­spre mare începu să sufle un vânt puternic.

Torţele fo­­losite pentru aprinderea focului rămăseseră stinse din pri­cina răbufnirilor, din ce în ce mai violente, ale fur­tunii. Şi când, în sfârşit, rugul a în­ceput să ardă, în­tre tunete şi fulgere, cerul părea că se rupe şi o ploa­ie deasă căzu de sus în torente. Exe­cuţia a fost amâ­nată.

„N-o să reuşiţi să-mi ardeţi carnea!”, striga „vră­­ji­toa­rea”, arun­când blesteme îm­po­triva celor ce-o con­dam­­na­seră. În acel moment, autorităţile, preo­cu­pate de ten­siunea crescândă ce se făcea simţită în rân­durile popu­laţiei, au hotărât să rezolve situaţia în­tr-o ma­nieră drastică.

La 20 iulie, Henriette Walker a fost condusă la Compton Hill şi spânzurată de Ste­jarul Blestemat. Dar chiar dacă scopul fusese atins, „vră­jitoarea” fiind pedepsită, blestemele ei, în anii ce-au urmat, n-au întârziat să dea rezultate. Din docu­men­tele păstrate în arhiva is­to­rică a oraşului Norfolk, re­iese că toţi cei doi­spre­zece judecători care o con­dam­­naseră pe Henriette Walker muriseră de morţi vio­lente, unii – victime ale unor accidente aparent inex­plicabile.

„Vrăjitoarea” îi blestemase şi pe primii năs­cuţi ai judecătorilor care, la rândul lor, n-au murit de bă­trâneţe, în paturile lor, ci şi-au pierdut viaţa de ti­neri, în condiţii îngro­zi­toa­re. Din 20 iulie 1679, orice încercare de execuţie ca­pitală legată de Copacul Dia­volului a rămas fără efect. Ramura de care era atâr­nată frânghia se rupea cu regularitate, chiar dacă era aleasă cu grijă, să fie cea mai puternică.

La începutul secolului trecut, autorităţile din Norfolk au poruncit tăierea stejarului, pentru că des­co­periseră o sectă secretă ce practica ritualuri sa­ta­nice, venerând Copacul Diavolului.

Dar când cei ve­niţi să-l doboare au început să dea cu topoarele în trunchi, o cracă mare şi grea se rupse inex­plicabil şi căzu, făcând două victime.

Acest fapt a impresionat populaţia şi fu cu ne­pu­tinţă să se mai găsească cineva dis­pus să ducă până la capăt do­borârea copacului. Pri­ma­rul ora­şului a che­mat nişte tăietori de lemne din oraşul vecin, Portsmouth, dar în vreme ce îi însoţea spre colină, calul său se cabră, îl trânti la pământ şi, bietul de el, îşi rupse gâtul.

După acest inci­dent, nu s-au mai făcut alte încercări de tă­iere a Stejarului Dia­volului. În 1863, în timpul Răz­bo­iului de Se­ce­siune, în împrejurimile Norfolk-ului s-au dat lupte sân­ge­roase, iar în zona Comp­ton Hill, salvele de tun şi in­cen­diile n-au lăsat în picioare nici o casă, nici un copac. Singurul care a rezistat acelui in­fern a fost doar stejarul, ce a rămas neatins.

În 1958, pe când erau făcute cercetări asupra ra­dioac­tivităţii în Virginia, a reieşit că Stejarul Dia­volului emana nişte misterioase unde magnetice, care n-au putut fi clasificate ştiinţific. În acel copac se află ascunsă o putere misterioasă, tulburătoare.

Şi dacă nu se poate demonstra că este vorba de „spiritul” lui Henriette Walker, este la fel de adevărat că nu se poate demonstra nici contrariul.

Sursa: arq.ro