Comoara românească de la Viena- Tezaurul de la Sânnicolau Mare

Era în vara anului 1799, pe 3 iulie, când ţăranul Nera Vuin, sârb de origine, săpa pe lângă un zid că să planteze vie, în curtea casei lui din satul Sânnicolau Mare. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva metalic.

Ceea ce a scos apoi din pământ avea să fie cel mai mare tezaur aparţinând Evului Mediu timpuriu. Nu se ştie nici acum, şi probabil nu se va şti niciodată, câte piese făceau parte din tezaur. Multe dintre ele sunt perechi şi e posibil că toate să fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns până la noi. Povestea spune că descoperitorul le-a vândut pe nimica toată mai multor negustori, separat, sau numai unui negustor grec ori armean, care a încercat să le vândă la preţ mult mai mare, la Pesta.

Aici piesele au atras imediat atenţia şi au fost confiscate şi inventariate de către magistratul municipal Ioan de Boraros. O altă variantă spune că, atunci când ţăranul a încercat să le vândă, proprietarul terenului, un anume Nacu, a aflat şi a alertat autorităţile. Era în interesul lui, căci legea oferea o compensaţie atât descoperitorului (dacă declara imediat comoară), cât şi proprietarului pământului, iar dacă descoperitorul nu declara, dar era denunţat, partea acestuia îi revenea denunţătorului. Deci, Nacu ar fi primit ambele părţi. Indiferent cum s-a întâmplat, cert este că cea mai mare parte a tezaurului a ajuns într-un final de la Pesta la Viena, unde se află şi astăzi. Unele dintre piese fuseseră deteriorate, li s-au rupt torţile sau unele părţi ornamentale. Soţia lui Nera Vuin a declarat că a păstrat şi ea câteva piese mici, pe care le-a topit.

Despre soarta ţăranului care a făcut colosala descoperire nu mai ştim mare lucru. doar că soția sa a bătut de două ori pe jos drumul până la Viena, ca să-i ceară împăratului partea sa de recompensă. Nu a primit nimic. Locul în care s-a descoperit tezaurul se află astăzi pe stradă Comorii. Descoperirea a avut în epocă un mare răsunet, valoarea fiind estimată la trei milioane de florini. Tezaurul de la Sânnicolau Mare a fost expus şi la Budapesta, de două ori, prima dată în 1884, apoi în 2002, la aniversarea a două sute de ani de la fondarea Muzeului Naţional al Ungariei. În România nu a fost expus niciodată.

S-a pus problema presupuselor perechi lipsă. Sperând că au fost îngropate undeva aproape de locul descoperirii tezaurului, în 2006, o echipa mixtă de arheologi româno-maghiară a investigat zona, cu aparatură performantă. Nu s-a găsit nimic. Căutătorii de comori au căutat şi ei în zadar şi continuă să răscolească şi astăzi în preajma locului.

Tezaurul este alcătuit din şapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice şi geometrice, şapte vase joase – două farfurii mai mari, două mici, două patere şi un platou oval -, un bol cu o lucrătură extrem de sofisticată, trei pocale, dintre care două cu un cap de taur răsucit, privind înapoi şi sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, în formă de scoică (nautilus), două potire, două căni şi un corn în formă de pâlnie. Majoritatea au inscripţii: în greacă, în limbi locale, dar cu alfabet grecesc, încă nedescifrate satisfăcător, în semne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate satisfăcător. În inscripţia de pe vasul nr. 21 apar “jupânii” (scris zoapan) Boilă (Boilă sau Buila) şi Butaul, considerate de unii cercetători nume româneşti.

 

Descoperirea este unică, iar specialiştii au reuşit să facă prea puţine paralele cu piese găsite în alte părţi. Nu s-a ajuns nici astăzi la un acord asupra provenienţei tezaurului. Datarea s-a făcut pentru secolele al VI-lea şi al IX-lea după Hristos. Bulgarii spun că a aparţinut unui prinţ bulgar, ungurii că e hunic, aparţinând poate lui Attila, sau chiar timpuriu maghiar, împingând datarea până în secolul X, cercetătorii noştri spun că a fost al ducelui Ahtum, un descendent al voievodului Glad. Unii consideră că piesele au fost executate de meşteri aurari din Crimea, alţii că au fost lucrate la Bizanţ sau chiar de pecenegi. Cele mai multe fire trimit însă spre o origine avară.

Deşi la prima vedere ansamblul pare unitar, piesele sunt de provenienţe diferite şi chiar din epoci diferite. Ele au fost la un moment dat strânse şi ascunse. E posibil să fi fost vorba de un tribut plătit de Bizanţ unui prinţ barbar de la Dunăre, prin care se cumpărau liniştea şi securitatea în zonă. Unele vase au inscripţii greceşti cu mesaj creştin, altele au reprezentări de inspiraţie persană, altele trimit spre zona central-asiatică, iar altele sunt greco-romane. Ce dă o mare valoare tezaurului este însă lucrătura meşterilor aurari care este aproape de perfecţiune. Studiile făcute de către cercetătorii austrieci, care au efectuat o scanare microscopică asupra pieselor, mărind detaliile de 4000 de ori, au arătat că există ornamente de doar un milimetru, pentru care s-a lucrat cu trei instrumente diferite.

Teazur Sannicolau Mare 2. jpg

Reprezentările figurative sunt destul de stranii. Pe unul din vase vedem un luptător călare, cu trăsături mongoloide, târând un prizonier şi având atârnat la şaua calului capul decapitat al unui duşman. Într-o altă scenă este înfăţişată o pasăre uriaşă, purtând în gheare o femeie, care ţine într-o mâna un vas cu apă îndreptat spre ciocul păsării, iar în alta o ramură, ori, într-o altă reprezentare, două ramuri. Acest motiv a fost pus în legătură cu păsări mitice din tradiţia central-asiatică, din India, Siberia sau chiar China. Însă mult mai aproape de noi este fantastica pasăre a basmelor româneşti, zgripţuroaica, cea care îi aduce pe muritori de pe Tărâmul de Dincolo, înapoi, pe pământ. Zgripţuroaica trebuie să bea apă şi să fie hrănită în timpul zborului de către cel pe care îl transporta, la fel ca pasărea ce apare pe două dintre vasele de la Sânnicolau Mare. Fabuloasa pasăre din mitologia românească este paznica lumii de dincolo şi a aurului aflat acolo. Ea este strâns înrudită (nu doar etimologic) cu grifonii din ţinuturile hiperboree, care şi ei păzeau aurul din tărâmul lor. O altă scenă înfăţişează un arcaş la vânătoare, călare pe un straniu mamifer înaripat şi cu cap de om, doborând o felină. O alta ne prezintă un grifon ucigând un cerb.

Deşi tezaurul este cercetat cu asiduitate de două sute de ani mai este cale lungă de străbătut până la dezlegarea misterului care îl înconjoară. Dimensiunile sale, caracterul de unicat, ciudăţenia imaginilor şi a înscrisurilor, măiestria lucrăturii, puritatea aurului, frumuseţea formelor, toate acestea au făcut ca tezaurul de la Sânnicolau Mare să fie plasat între primele 10 cele mai spectaculoase tezaure de aur descoperite vreodată, alături de cel de la Pietroasele şi în compania aleasă a tezaurului lui Tutankamon sau a celui tracic de la Panaghiuriste (Bulgaria).

Calaret ucigand o felina (pantera)
loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *