Enigmele PLANETEI. Mai multe fenomene pentru care oamenii de știință nu au găsit explicații

Există o zonă în Atlanticul de vest pe coasta  de sud  a S.U.A. ce se întinde  de la nord de insulele Bermude spre sudul Floridei şi apoi spre vest până într-un punct din insulele Bahamas, dincolo de Poerto Rico, la aproximativ 40 grade latitudine vestică şi apoi din nou în Bermude. Această zonă ocupă în catalogul mondial al misterelor nedezlegate un loc tulburător şi incredibil.

Este  vorba de Triunghiul Bermudelor, unde peste o suta de avioane şi nave au dispărut fără urmă, majoritatea după anul 1945 şi unde s-au pierdut peste o mie de vieţi omeneşti în ultimii 26 de ani , nedescoperindu-se nici un singur corp neînsufleţit sau măcar vreo rămăşiţă din epavele avioanelor şi navelor intrate în neant.

Pentru elucidarea acestor dispariţii şi pierderi de vieţi omeneşti  s-au formulat şi s-au luat în calcul explicaţii diverse şi fanteziste. Aceste explicaţii includ valurile seismice, fulgerele globulare ce fac sa explodeze avioanele, atacurile monştrilor marini, deformaţiile timp-spaţiu care duc în alte dimensiuni, vârtejurile gravitaţionale ce cauzează prăbuşirea avioanelor şi pierderea navelor în spaţiul marin, capturarea şi sechestrarea acestora de către O.Z.N.-uri, aeriene sau subacvatice, conduse de entităţi fie ale unor culturi străvechi ce au supravieţuit din cele mai îndepărtate timpuri, fie venite din spaţiul extraterestru sau din viitor şi care caută specimene umane actuale. Una dintre cele mai surprinzătoare sugestii a fost aceea făcută de Edgar Cayce, “profetul adormit”, medium şi tămăduitor care a decedat în 1945.

El a prezis, cu decenii înainte ca laserul sa fie inventat, că Atlanţii foloseau ca sursă de energie cristalele care se găseau în zona Bimini şi care s-au scufundat în regiunea “Tongue of the Ocean”, lângă insula Andros, din arhipelagul Bahamas, unde s-au înregistrat multe cazuri de dispariţie. Conform acestuia, o sursa de energie fără egal ce s-a scufundat la o mila adâncime, la vest de Andros, îşi exercită ocazional forţa asupra busolelor şi echipamentelor electronice din dotarea navelor şi aeronavelor de astăzi.

În orice caz dezlegarea enigmei pare sa aibă legătură cu marea, ea însăşi fiind ultimul şi cel mai mare mister cu care se confrunta omenirea. Şi cu toate că ne aflăm în pragul erei spaţiale şi contemplăm cu ardoare cosmosul, spunându-ne că, pământul atât de meticulos explorat nu prezintă pentru noi nici un mister, în realitate trei cincimi din lumea noastră, adică abisurile marilor, ne sunt tot atât de necunoscute sau chiar mai puţin cunoscute decât craterele de pe Lună. Desigur că în linii mari am cartografiat fundul mărilor, la început prin sondaje mecanice, iar recent cu ajutorul sonarului, al submarinelor şi al batiscafurilor, plus camerele de luat vederi de mare adâncime, care pe lângă fundul mărilor au cartografiat şi curenţii marini, iar în prezent caută dovezi ale existenţei petrolului pe platourile continentale sau poate la mare adâncime.

Activităţile desfăşurate în timpul războiului rece, precum şi crescânda încredere în submarine, în ciuda dificultăţilor cu care s-au confruntat francezii în Mediterana şi americanii în Atlantic, ar putea contribui în mod considerabil la cunoaşterea fundului mărilor, cu condiţia ca rezultatele să fie făcute publice. Totuşi zonele cele mai adânci ale oceanului ne pot încă rezerva surprize considerabile. Câmpiile abisale şi canioanele învecinate pot ascunde o faună nebănuită. În anul 1938 s-a descoperit că “dispărutul” Celacant, un peste preistoric cu membre atrofiate, este viu şi trăieşte în Oceanul Indian.

Acest peşte cu patru membre atrofiate a cunoscut apogeul dezvoltării sale acum 60 de milioane de ani. Ultimul exemplar fosilizat, înaintea descoperirii celui viu, i s-a atribuit vârsta de 18 milioane de ani.

Relatările detaliate ale unor observatori demni de încredere, majoritatea neavând nimic de câştigat de pe urma rapoartelor lor, ci dimpotrivă, puteau pierde foarte multe, au descris un “şarpe marin” şi au desenat sau au povestit despre nişte făpturi marine ce se aseamănă foarte mult cu un monosaur sau ihtiosaur din Pliocen, care se pare ca încă trăiesc în adâncurile abisale. În anumite împrejurări, aceste creaturi au fost văzute de sute de martori, deoarece s-au apropiat de plajele şi porturile din diferite zone situate între Tasmania şi Massachusetts. Monstrul din Loch Ness, alintat “Nessie” de către scoţieni – care a fost fotografiat deseori, dar nici o fotografie nu este clara – poate fi o forma de dimensiuni reduse a acestor “peşti şopârle” gigantici, după cum îi denumeşte cuvântul grecesc „ihtiosaur”.

Oceanograful danez Anton Bruun a văzut un mormoloc ca un ţipar lung de 6 picioare, adus de un trauler; dacă ar fi devenit adult ar fi trebuit să măsoare 72 de picioare lungime.

Cu toate că până în prezent nu a fost capturat nici un exemplar de sepie uriaşă, există indicii că acestea pot fi la fel de mari ca “şerpii de mare”, şi de fapt pot fi chiar ele acei şerpi de mare. Dimensiunea acestor sepii gigantice poate fi calculată după rămăşiţele scheletelor lor, descoperite ocazional, şi după urmele circulare de pe spinările balenelor, rezultat al luptei titanice din adâncuri, când pigmentul de pe pielea balenelor a fost supt, rămânând doar contururile ventuzelor.

Cu toate că ne lărgim în mod constant aria cunoştinţelor despre viaţa din adâncurile apelor, majoritatea observaţiilor şi a capturilor de diferite exemplare s-au realizat cu totul întâmplător, ca şi când extratereştrii – ca să facem o comparaţie – şi-au aruncat plasele în diverse puncte ale Pământului din vehiculele lor spaţiale şi au pescuit ceea ce le-a oferit norocul.

Chiar şi vieţuitoarele marine care ne sunt familiare prezintă mistere cu privire la migraţia şi la practicile legate de reproducere; ţiparii din interiorul Europei şi din America, de pildă, se întâlnesc pentru a se reproduce tocmai în Marea Sargaselor, de unde nu se înapoiază la locul de origine decât generaţiile tinere. Tonul, care îşi începe migraţia din largul coastelor Braziliei, traversează Noua Scoţie îndreptându-se spre Europa, şi de aici numai o parte din toată mulţimea îşi va continua drumul spre Mediterana; homarii care mărşăluiesc pe fundul marii, coborând panta continentală, îşi continuă drumul spre o destinaţie abisală necunoscută.

Alte mistere includ marile crevase de pe fundul oceanelor, care, în mod ciudat, au toate cam aceeaşi adâncime – în jur de 7 mile -, precum şi vieţuitoarele care trăiesc acolo la o presiune extraordinară. Mai sunt şi curenţii oceanici, adevărate râuri în interiorul mărilor; dintre aceştia unii sunt de suprafaţă, grosimea şuvoiului variind, pe când alţii curg la sute de metri sub nivelul mării şi, de regulă, în alta direcţie decât cei de la suprafaţă. În Oceanul Pacific există curentul Cromwell, care cu câţiva ani în urmă s-a ridicat la suprafaţă, apoi a coborât din nou şi şi-a reluat cursul obişnuit. Aproape toţi curenţii au o mişcare giratorie, cei din emisfera nordică în sensul acelor de ceasornic, iar cei din emisfera sudica în sens invers.

Curentul Benguela face însă excepţie de la această regulă şi curge drept.

Vânturile şi valurile prezintă alte enigme, cele mai bruşte şi violente iscându-se în două zone mari: uraganele în regiunea Marii Caraibilor şi a Atlanticului de vest; apoi taifunurile în Marea Chinei de Sud. Totuşi, câteodată se stârnesc valuri extrem de puternice – numite “valuri de seisa” – şi pe mări în mod obişnuit calme – se crede – de alunecările de teren subacvatice sau de cutremurele nedetectate din străfundurile oceanelor.

Bogăţia în minerale a mărilor şi oceanelor este incalculabilă, dar e cert că extragerea şi exploatarea lor (pe lângă petrol) ar putea schimba considerabil scena financiară a viitorului.

Totodată, marea ascunde bogăţii şi vestigii ale civilizaţilor trecute. Multe dintre acestea sunt vizibile în apele puţin adânci de lângă coastele Mediteranei şi în zona platoului continental al Atlanticului, dar altele pot încă zăcea la adâncimi de peste o milă, ca de pilda, pe lângă coasta peruana, unde au fost fotografiate coloane cioplite împreună cu ceea ce par a fi ruinele unor clădiri, fapt care indică o gigantică prăbuşire şi scufundare a pământului în ocean, în epoca omului civilizat. Legende despre civilizaţii înghiţite de ape persistă în multe culturi ale oceanelor din lumea întreagă, de pilda Atlantida, scufundată, se spune, în mijlocul Oceanului Atlantic; ori civilizaţiile care s-au pierdut în zonele insulelor Bahamas şi în estul Mediteranei.

Despre enigmele care dăinuie în legătură cu Insula Paştelui şi cu alte culturi dispărute în sudul Pacificului, până la posibila existenţă a unei civilizaţii în Antarctica înainte de a fi înghiţită de gheţuri, anterioară modificării poziţiilor celor doi poli ai pământului.

Porţiuni întregi ale fundului oceanelor par să se afle în continuă mişcare. În mai 1973, o parte din şanţul Bonin, în apropiere de Japonia, s-a înălţat cu cca. 3000 de metri. Dintre sutele de mii de seisme ce au loc anual pe tot cuprinsul pământului, majoritatea se concentrează pe coama centratlantică, acolo unde se crede – încă din cele mai vechi timpuri – că ar fi existat legendara Atlantida.

Apoi mai este misterul “fundului fals” scos în evidenţă adesea de sondajele întreprinse pentru măsurarea adâncimii apelor, care în mod frecvent indică o cifră mai mică decât cea obţinută anterior, pentru ca mai târziu să revină şi să înregistreze cifra adâncimii iniţiale. S-a presupus că fundul fals ar fi rezultatul prezenţei temporare a unor bancuri atât de dense de peşti sau de altă faună, încât creează o suprafaţă solidă de pe care sonarul se reflectă şi furnizează informaţiile eronate. Un mister tot atât de inexplicabil îl reprezintă ciudatele fâşii luminoase de “apă albă” din Gulf Stream (Curentul Golfului).

Despre acest fenomen se crede că el poate fi produs de peştişorii fosforescenţi care agită marea sau de radioactivitatea apei. Orice ar fi, cu cinci secole în urmă, lui Columb i s-a părut demn de menţionat fenomenul, iar pentru astronauţii ce călătoreau în spaţiu “apa albă” a fost ultima lumina de pe Pământ care au văzut-o.

În fine, există şi teoria derivei continentelor, care se depărtează unele de altele, prin mare, de ceea ce au fost cândva, adică un supercontinent. Această teorie este în general acceptată abia acum şi poate fi influenţată considerabil de rotaţia, compoziţia şi comportamentul Pământului.

sursa: bucatidincarti.blogspot.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *