MISTERELE Bucureștilor. Ce se ascundea sub pavajul de pe Lipscani în 1830

sursa foto: skytrip.ro

Centrul Vechi al Bucureştiului ascunde multe poveşti. În anii 1830, acolo se găseau băi valahe, care atrăgeau deopotrivă bucureşteni şi străini. „Acele băi sunt situate în cartierul de-i zice Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului, iar clădirea în care se află este asemeni unui stup uriaş”, povestea Stanislas Bellanger, un francez venit pentru prima dată pe malurile Dâmboviţei pe la 1836.

Centrul Vechi al Capitalei este azi punctul de atracţie pentru bucureştenii sau turiştii care vor să se relaxeze alături de prieteni la o terasă sau să petreacă până dimineaţa într-un club. Totuşi, puţini dintre cei care străbat străduţele pietruite cunosc istoria Lipscaniului.

Despre băile valahe ce se aflau în zona respectivă la 1800 a scris, însă, Stanislas Bellanger, un francez venit pentru prima dată pe malurile Dâmboviţei pe la 1836. Acesta a adunat în trei cărţi memoriile sale valahe. Din cea de a treia, „Le Keroutza” (Căruţa), publicată la Paris, în 1846, în două volume, citează şi antenasatelor.ro.

„La Bucureşti, vei întâlni două feluri de băi: turceşti şi valahe. Despre faima celor din urmă aveam să-nţeleg, pentru că am fost conduşi acolo. Acele băi sunt situate în cartierul de-i zice Lipscani, unul dintre cele mai urâte ale oraşului, iar clădirea în care se află este asemeni unui stup uriaş”, povestea el.

„I-am dat ocol de trei ori, fără a-i descoperi intrarea, după care l-am întrebat pe dl G. pe unde se poate intra. Mi-a indicat o trapă la nivelul pământului, care semăna cu acelea care astupă intrarea dinspre stradă a pivniţelor în orăşelele noastre de provincie. Am fost uimit, dar nu mi s-a părut imposibil să fie aşa. Mi-am amintit că orientalii preţuiesc mai puţin forma şi mai mult fondul, că nu sunt interesaţi de faţadele locuinţelor lor, dar că sunt atenţi la interioare, plăcându-le desfătările tainice; mi-am amintit şi că-n ciuda ţinutei lor neglijente, toarnă pe ei şipuri de balsamuri şi parfum”, adăuga acesta

Mai departe, Bellanger descria interiorul băilor valahe, precizând că acestea împrumutau din atmosfera celor turceşti.

„…ne-am trezit în mjlocul unei săli rotunde, cu o circumferinţă de 30 de metri, cu pardoseală de marmură albă şi pereţi de marmură roz stropită cu albastru; încăperea avea, de jur împrejur, un divan înalt, cu perne moi şi comode”, scria francezul. „(…) Opt stâlpi de granit susţineau bolta amplă şi din fiecare dintre aceşti stâlpi se ivea câte un robinet de alamă din care curgea apă caldă, la diferite temperaturi, în bazinul de marmură gri. Mai mulţi băieţi, întinşi pe divan, aţipiseră, asemeni unor judecători la vremea audienţelor sau ca deputaţii la cameră”, mai afirma acesta.

„Testând” el însuşi efectele băilor, Stanislas Bellanger avea să recunoască ulterior că experienţa l-a surprins plăcut: „Pe cinstea mea, dar aceste băi nu sunt atât de rele precum par!”, conchidea el.

sursa: gandul.info

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.