Povestea începe în 1921. Istoria virusului HIV (SIDA)

Povestea începe în 1921, undeva între râul Sanaga din Camerun şi râul Congo, unde un virus pare să fi fost transmis de la o maimuţă din jungla Africii Centrale către un birocrat care a părăsit Zairul pentru a pleca acasă în Haiti. Acest lucru s-a întâmplat cu 60 de ani înainte ca virusul să fie detectat, relatează The New York Times.

Despre SIDA a început să se vorbească în 1981, atunci când un homosexual american s-a îmbolnăvit de un tip foarte rar de pneumonie. În „Originile SIDA”, publicată săptămâna trecută de către Cambridge University Press, Dr. Jaques Pepin, un specialist în boli infecţioase de la Universitatea Sherbrooke din Quebec, vorbeşte pe larg despre acest subiect.

Când a apărut?

La începutul secolului trecut, politicile autorităţilor din coloniile belgiene şi franceze au dus la declanşarea unui fenoment nedorit: un virus fragil care a infectat câţiva cimpanzei s-a strecurat în sângele unor vânători. Însă un lanţ de cauze favorizante a dus la răspândirea acestui virus: campaniile de sănătate, cartierele roşii, transfuziile de sânge şi turismul sexual. Fără toate acestea, virusul nu ar fi devenit ceea ce este astăzi: un pelerin sumbru, aflat deasupra a peste 62 de milioane de victime, decedate sau încă în viaţă.

La începutul anilor ’80, Jaques Pepin era un tânăr doctor care se lupta într-un spital din Nioki, în Zair, cu o epidemie de „boala somnului”. Virusul HIV era necunoscut în acea perioadă, însă munca sa i-a oferit câteva indicii care l-au ajutat ulterior în cercetările sale.

Dr. Pepin a admis că ar fi putut infecta, fără să vrea, câţiva pacienţi. În mod normal, seringile folosite în Nioki erau sterilizate în autoclava spitalului. Dar curentul electric se oprea de multe ori, iar asistentele sterilizau seringile prin fierbere. „Şi nu eram foarte atent la acest proces”, a declarat el într-un interviu.

Ulterior, Jaques Pepin a lucrat în Guinea-Bissau, unde a cercetat virusul HIV-2, care este asemănător virusului HIV-1, dar este mai blând şi mai greu de transmis, astfel încât bolnavii puteau trăi cu el câteva zeci de ani. Observând că virusul este mai răspândit în rândul bătrânilor, el a concluzionat că trebuie să fi existat alte modalităţi de transmitere decât cele sexuale. Prin urmare, Dr. Pepin suspectează campaniile agresive pe care medicii din colonii le-au purtat împotriva sifilisului, frambeziei, leprei, tuberculozei şi altor boli, până în momentul dobândirii independenţei din anii ’60. Ei au folosit injecţiile, deoarece antibioticele sub formă de pilule se găseau foarte greu sau erau foarte scumpe.

De unde a apărut virusul HIV?

Au fost efectuate o serie de cercetări privind ADN-ul, iar o subspecie de cimpanzei, Pan troglodytes troglodytes, s-au dovedit a fi „strămoşii” virusului HIV. Aceste maimuţe trăiesc doar între Sanaga şi râurile Congo (cimpanzeii nu pot să înoate).

HIV-1 este de patru tipuri genetice, M, N, O şi P, ceea ce înseamnă că trecerea de la animal la om s-a făcut de cel puţin patru ori de-a lungul istoriei. Însă grupul M este întâlnit în 99% dintre cazuri.

„Ceasul” molecular a arătat că virusul de tip M a infectat oamenii pentru prima dată în jurul anului 1921. Folosind o serie de date legate de recensămintele coloniale, de vânătoare şi de sistemul medical, Jaques Pepin a calculat că, la începutul anilor ’20, cel mult 1350 de vânători s-au aflat în contact direct cu sângele cimpanzeilor. Doar 6% dintre cimpanzei ar fi putut fi infectaţi (aproximativ 80), şi mai puţin de 4% dintre vânători ar fi putut contacta virusul. Asta înseamnă că au existat cel mult trei vânători infectaţi cu HIV.

Un studiu privind consumatorii de heroină a demonstrat că virusul HIV se transmite de 10 ori mai repede prin refolosirea seringilor decât prin transmitere sexuală.

În anii ’20 a început fabricarea industrială a seringilor, ceea ce a dus la declanşarea unor campanii de vaccinare a coloniştilor. Mulţi dintre ei erau vaccinaţi chiar şi de 300 de ori în timpul vieţii. Multe boli au fost transmise în acest fel. O campanie egipteană împotriva schitosomiasis-ului s-a încheiat în 1980 după ce a infectat o jumătate dintre „beneficiari” cu hepatita C.

În anii ’60, totul s-a schimbat. Când coloniile au intrat în haosul dobândirii independenţei, economia s-a prăbuşit, iar sărăcia a luat amploare. Bordelurile s-au înmulţit, iar multe prostituate erau forţate să întreţină relaţii sexuale cu peste 1000 de bărbaţi anual. În 1981, 5% dintre prostituatele din Nairobi erau infectate cu virusul HIV. După trei ani, 81% erau infectate.

Deoarece belgienii nu au fost niciodată preocupaţi de formarea unei elite în rândul băştinaşilor, Naţiunile Unite au angajat experţi din străinătate pentru a ocupa poziţii cheie în Zair. 4500 de haitieni au răspuns apelului. Erau negri, bine educaţi şi vorbitori ai limbii franceze.

Conform calculelor genetice, virusul a ajuns în Haiti în 1966 prin intermediul unei singure persoane infectate şi s-a răspândit masiv prin intermediul unui centru de recoltare de plasmă care a funcţionat între 1971 şi 1972. Virusul HIV s-a răspândit într-un mod asemănător în Mexic, Spania, India şi China. Co-proprietarul centrului de plasmă, şeful unei temute poliţii secrete şi supranumit „Vampirul din Caraibe”, a colectat sânge de la peste 6000 de persoane pe care le plătea cu 3 dolari pe zi şi a exportat în SUA 1600 de galoane de plasmă.

De asemenea, Haiti a fost destinaţia preferată de către turiştii sexuali din SUA. Abia acum începe istoria modernă a virusului HIV.

sursa si foto: aufacutistoria.blogspot.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *