Un centru de energie vie- T’ai Shan, muntele SACRU al chinezilor

sursa: thousandwonders.net

Formele de relief înalte, cu deosebire masivele muntoase, au jucat un rol specific sacru. Încă din vremurile străvechi, vârfurile lor au fost considerate sacre, căci acolo au aterizat zeii. Principalele mitologii prezintă „zeii” ca venind din ceruri (dar să nu-i uităm pe cei veniți din apă sau din interiorul Pământului).

Dintre cele mai cunoscute vârfuri muntoase evocate de tradiţiile străvechi, amintim: „Muntele Polar” din ezoterismul musulman, „Shambala” din Tibet, „Monsalvat” sau „Sediul Graalului” din Occident, „Olimpul” din Grecia, „Sionul” (făcând parte dintr-o grupă de coline numită „Inima Lumii„) la evrei, „Muntele T’ai Shan” la chinezi (considerat ca sediu al nemuritorilor).

UNESCO a inclus muntele T’ai Shan în Lista Patrimoniului Natural şi Cultural Mondial în anul 1987, alături de templele ce se află acolo. Muntele T’ai Shan face parte din cei cinci munți considerați sfinți în religia taoistă, dar la fel de important și în budism, fiind locul unde capetele încoronate veneau să aducă jertfa cerului și pământului.

În istoria Chinei, 72 de suverani ai statului au făcut pelerinaje la Taishan, apreciat ca unul dintre cele mai importante centre budiste din China. Se spune că atunci când un împărat ocupa scaunul Chinei, primul lucru pe care îl făcea era să urce muntele, rugându-se pământului pentru strămoșii lui.

Timp de 3.000 de ani, împăraţi, poeţi şi oameni de ştiinţă au mers în pelerinaj la Muntele Taishan, pentru a se ruga zeilor, lăsând în urma lor sute de inscripţii pe table de piatră. Oamenii de ştiinţă şi poeţii s-au minunat de măreţia muntelui şi au compus poeme şi proze în onoarea sa, unii le-au înscris chiar pe munte. Se spune ca Există peste 2.000 de inscripţii în stâncă şi pe table de piatră care atestă vizitele împăraţilor şi oamenilor de ştiinţă. Scrierile împăratului Li Longji de peste 1300 ani, din perioada dinastiei Tang, au fost realizate chiar pe pereţii unui versant abrupt, la o înălţime de 13 m de sol.

Așezare și încărcătură istorică

Veneratul munte T’ai Shan străjuiește câmpia inundabilă a Fluviului Galben, locul de naștere al civilizației chineze. În zorii istoriei Imperiului Chinez, muntele era frontiera dintre cunoscut și necunoscut, dintre lumea dărilor, a lucrărilor de îndiguire, a muncii și a morții și lumea sălbatică a Shantung-ului, aflat mai la est. În Shantung trăiau magicieni care cercetau secretul vieții veșnice și obișnuiau să viziteze sălașurile nemuritorilor din insulele Mării de Est.

Populațiile Han din vechime venerau natura, închinându-se la râurile și munții care se numărau printre numeroșii lor zei. T’ai Shan este un loc sacru încă din acele vremuri. Legendarul împărat Shun este prin tradiție autorul marilor sacrificii închinate Cerului și Pământului la T’ai Shan, cu 2000 de ani înainte de nașterea lui Cristos. Întâiul împărat Ch’in, care a cucerit și unit așa-zisele Regate Războinice, a venit să se închine la T’ai Shan în anul 219 î.Hr.

Împăratul Wu Ti a făcut pelerinajul la muntele sacru în anul 110 î.Hr., pentru a conduce marile sacrificii din acel an. Patronajul imperial a continuat de-a lungul secolelor: un împărat Sung din secolul al XI-lea a onorat T’ai Shan ca „Egal al cerurilor„, iar împăratul Chien Lung i-a dăruit în chip de ofrandă o placă magică de jad, în 1736.

Însă muntele T’ai Shan nu a fost niciodată legat în mod oficial de doctrina religioasă a imperiului chinez, confucianismul. El este în fapt cel mai sacru dintre cei cinci munți ai taoismului, credința magicienilor și a alchimiștilor, a marginalilor și a rebelilor.

Elementele doctrinei taoiste

Taoismul este în același timp religia cea mai austeră și cea mai aplecată spre cele pământești. În secolul al VI-lea i.H., pământul populațiilor Han era răvășit de războaie crâncene. Pacea, spuneau primii taoiști, nu putea fi aflată decât prin abandonarea ambițiilor materiale și întoarcerea spre contemplație și spre înțelesurile adevărate ale lumii interioare și ale celei exterioare. Se spune despre Calea propovăduită de Lao Tzu, părintele taoismului:

„Cei care știu nu vorbesc, cei care vorbesc nu știu.”

Conform legendei, Lao Tzu este misticul întemeietor al taoismului și, după tradiție, autorul textului sacru Tao Te Ching („Calea și puterea ei„). Istoria a lăsat prea puține mărturii asupra acestui înțelept: se crede că s-a născut spre anul 604 î.C., că numele lui adevărat era Li Erh și că a fost bibliotecar la curtea dinastiei Chou. Învățăturile acestui contemporan al lui Confucius vorbesc despre știința de a acționa fără efort, prin cunoașterea și urmarea fără împotrivire a căilor naturii. În secolul V, taoismul devenise deja o religie bine închegată, multe dintre aspectele lui fiind împrumutate din budismul Mahayana.

Lao Zi (alte variante de transcriere: Laozi, Lao Tse, Laotze sau Lao Tzu, numele se traduce prin Bătrânul Maestru) este un filozof chinez, a cărui naștere este cel mai probabil databilă în jurul veacului VI î. Hr.

Morala tao era individualistă și democratică, fondată pe reîntoarcerea la micile comunități autonome de oameni liberi, care existaseră, credeau taoiștii, în epocile mai vechi. Din punctul lor de vedere, conflictele și luptele erau rezultatul incapacității oamenilor de a acționa în concordanță cu adevărata natură a realității, Tao.

Taoismul pune accent pe aspectele receptiv, pasiv și contemplativ ale naturii umane. În filosofia chineză, aceste aspecte țin de principiul feminin, Yin. Vechii taoiști refuzau să facă vreo distincție între nivelele „superioare” și „inferioare” în lumea umană și în cea animală, preferând să observe și să caute unitatea și armonia care caracterizează esența tuturor lucrurilor. Ei au devenit astfel maeștri ai alchimiei și artelor divinatorii. Cu trecerea timpului, taoismul a ajuns să fie identificat cu misterioasele credințe populare magice. În mințile celor mai mulți oameni panteonul taoist se amesteca într-adevar în chip confuz cu zeii și demonii asociați noii credințe budiste.

Un centru de energie vie

De pe culmea muntelui priveliștea este spectaculoasă, ochii putând cuprinde spre nord cursul Fluviului Galben, iar spre sud provincia unde s-a născut Confucius în anul 551 î.Hr. Împreună cu discipolul său Mencius, născut în aceeași provincie, Confucius a predat filosofia care avea să stea la baza guvernării imperiului chinez timp de două milenii. În vârful muntelui pot fi văzute multe monumente care marchează vizitele lui Confucius. „Platforma cu vedere asupra regatului Lu” este pe locul din care Confucius a explorat împărăţia, iar pe o piatră în poziţie verticală este inscripţionat „Confucius găseşte lumea mică”.

Locurile sfinte ale taoismului erau alese în virtutea lor de centre de energie vitală, iar T’ai Shan, cel mai misterios și mai de seama dintre acestea, atrage spre el puteri nelimitate. Multe alte temple, în care pelerinii se pot ruga pentru fertilitate, noroc în afaceri, viață îndelungată sau cunoașterea viitorului, sunt înșirate de-a lungul muntelui. Divinitățile venerate în aceste temple reprezintă toate religiile tradiționale din China, până la zeul muntelui din timpurile cele mai străvechi. Lucrul acesta nu este pentru taoiști neobișnuit, ci cât se poate de natural. Nu există nici un răspuns unic la marile întrebări, căci adevărul trebuie căutat în întreaga diversitate a naturii și a experiențelor omenești. Nici un zeu nu poate îndeplini singur toate cererile muritorilor.Etica taoistă nu era poate de prea mare ajutor în administrarea țării, însă serviciile maeștrilor taoiști erau necesare în îndeplinirea cum se cuvine a riturilor dedicate strămoșilor. Feng-Shui, cunoașterea „vântului și a apei”, era cerută pentru a se găsi locurile cele mai propice de așezare a mormintelor acestora. Taoiștii care considerau pământul drept un organism străbătut de energii vitale, erau cei mai pricepuți în astfel de lucruri.

Adoratori ai unor zei fără număr

Urcând cele 7000 de trepte ale T’ai Shan-ului, de la orașul T’ai-an până la templul Împăratului de Jad de pe culme, vizitatorii întâlnesc pe drumul lor temple, crânguri de chiparoși și pini, cascade și torente.

Vegetaţia acoperă aproximativ 80% din munte, care cuprinde 989 specii de flori, inclusiv 462 de specii de plante medicinale: troscotul, ginsengul Taishan şi gromwell chinezesc, care sunt indigene în regiune. În munte mai pot fi găsite peste 200 de specii de animale şi 122 specii de păsări. Pe munte se găsesc in jur de 110 vestigii istorice şi peste 20.000 de copaci seculari. Împăratul Liu Che al dinastiei Han (141-86 î.Hr.) a vizitat Muntele T’ai Shan de zece ori. Se spune că împăratul a plantat 1.000 de chiparoşi la Templul Dai, din care doar cinci au supravieţuit până astăzi. Doi din cei cinci şi-au pierdut scoarţa, surprinzător însă, unele ramuri încă mai salută turiştii cu frunzele sale verzi.

Descris de către UNESCO drept o adevărată comoară culturală şi istorică de renume mondial, Muntele T’ai Shan reprezintă un loc ideal pentru persoanele care doresc să înveţe despre istoria Chinei, în timp ce admiră frumoasele peisaje. În anii 1930, un călător occidental relata ca 10.000 de persoane urcau în fiecare zi pe T’ai Shan în perioada pelerinajului anual, din ferbuarie până în mai.

La poalele acestui munte se află Templul Vârfului, închinat zeului muntelui, templu a cărui încăpere principală, splendid pictată, înfațișează o procesiune desfășurată în onoarea acestui zeu. După răspândirea budismului, în secolul al IV-lea d.H., zeul muntelui a ajuns să fie identificat cu „Judecătorul morților” din credința budistă.

Două din templele străbătute în timpul ascensiunii sunt dedicate unor zeități feminine: Împărăteasa din Vest, Wang Mu Chi și Zeiței Stelei Nordului, Tai Mu. Aceasta din urmă are trei ochi, mai multe brațe și este probabil originară din India. Palatul ei este considerat Ursa Mare, cea care descrie un etern cerc în jurul Stelei Polare. O altă mărturie a puternicei legături dintre acest loc sfânt al taoismului și budism o reprezintă uriașa lespede în care este săpat textul Sutrei Diamantului. Această sutră, cea mai respectată de către chinezi dintre scrierile sacre budiste, ne învață că totul este iluzie.

Ultima etapă a ascensiunii conduce pelerinul într-un urcuș abrupt prin Poarta Cerească de Sud, până la templul închinat Fiicei Muntelui, Pi Hsia Yuan Chun,zeița zorilor. Se spune despre ea că ar fi fost prima stăpână a T’ai Shan-ului. Cel mai important dintre templele de pe culme este dedicat lui Yu Huang. Împăratul de Jad și-a păstrat până azi primul loc în panteonul taoist, fiind Stăpân al Timpului Prezent.

Astăzi, în China comunistă, zeii au părăsit muntele T’ai Shan. Pelerinii sunt puțini. Turiștii vin să viziteze muntele, uimiți de interminabilul urcuș, de porți, temple, sculpturi și ziduri, de jadul, bronzul, lemnul, apa și stâncile de aici, de vântul însuși, toate supuse misterioaselor țeluri ale oamenilor.

sursa: clubenigma.ro

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *